Au plecat sâmbătă dimineață, mai târziu decât stabiliseră. Andrei conducea. Lângă el, sora lui, Irina, ținea pe genunchi o sticlă de apă pe care n-o deschisese. Pe bancheta din spate, mama lor dormea sau se prefăcea că doarme, cu obrazul lipit de geam. Aveau de făcut vreo trei ore până la sanatoriu, dacă nu se aglomera intrarea spre Comarnic.

— Ai luat actele? a întrebat Irina.

— Le-am luat.

— Și scrisoarea de la medic?

— Am luat tot.

A urmat o tăcere care s-a întins peste câmpurile galbene de pe marginea drumului. Irina și-a dat seama că-l enervase, fără să vrea. Avea obiceiul ăsta de când erau copii, să verifice lucrurile pe care el le făcuse deja, și el avea obiceiul de a se închide câteva minute după aceea. Nu mai era nevoie să-și ceară scuze; trecuseră peste vârsta la care își cereau scuze pentru fleacuri.

Mama tușea în spate. Tuse uscată, fără profunzime, o tuse care nu mai însemna nimic medical, doar un fel de a-și aminti că este acolo.

— Vrei să oprim? a întrebat-o Andrei, fără să se întoarcă.

— Nu, dragul meu. Mergeți.

Au mai mers vreo douăzeci de kilometri fără să-și spună nimic. La un moment dat Irina a deschis sticla și a băut, atentă să nu facă zgomot. Andrei a observat și a zâmbit ușor, doar pentru sine.

Într-o benzinărie de la Băicoi au coborât toți trei. Mama s-a dus la toaletă singură, refuzând brațul Irinei. Andrei a cumpărat două espresso și un ceai pentru mama, deși știa că o să-l lase neatins. Au stat lângă mașină, în timp ce mama se întorcea încet pe alee.

— Slăbește pe zi ce trece, a observat Irina.

— Da.

— Ai vorbit cu doctorul Petrescu?

— Săptămâna trecută.

— Și?

Andrei a întors capul spre ea. Ochii lui erau obosiți, mai obosiți decât ar fi trebuit la patruzeci și opt de ani.

— A zis ce zice de obicei. Că trebuie să fim realiști.

Irina a dat din cap. Voia să întrebe altceva, o întrebare pe care o purta de luni de zile, dar n-a întrebat. Mama ajunsese la mașină.

— Despre ce vorbeați? s-a interesat ea, cu o veselie străvezie, exersată.

— Despre trafic, a răspuns Andrei.

S-au urcat din nou. Drumul a început să urce, pinii s-au apropiat de șosea, aerul s-a făcut mai rece. Irina a deschis puțin geamul. În oglinda retrovizoare, Andrei vedea profilul mamei, conturul slăbit al obrazului, felul în care ținea o batistă strânsă în pumn.

A fost momentul, undeva pe la Posada, când Andrei a simțit ceva pe care n-a știut să-l numească. O ușurare. O rușine. Amândouă deodată, una îmbrăcată în cealaltă. A apăsat puțin pe accelerație, fără să-și dea seama.

— Mai încet, l-a atenționat Irina.

— Scuze.

La sanatoriu i-a întâmpinat o femeie tânără în halat alb, foarte calmă, foarte politicoasă. Le-a arătat camera mamei, a explicat programul, orele de masă, faptul că vizitele sunt permise după-amiaza. Mama asculta și dădea din cap, ca un copil care încearcă să pară cuminte într-o școală nouă.

— E foarte frumos aici, a murmurat mama când au rămas singuri în cameră.

Geamul dădea spre o pădure. Era într-adevăr frumos, într-un fel impersonal, ca fotografiile din broșurile de turism.

— Dacă te răzgândești, putem să ne întoarcem acasă, a rostit Irina încet, ca și cum ar fi verificat dacă propoziția mai putea fi folosită.

Mama a zâmbit fără să răspundă. A început să-și scoată lucrurile din valiză, încet, cu o atenție disproporționată față de obiectele acelea simple, un pulover, o carte, un pahar de plastic.

Andrei a ieșit pe coridor să fumeze, deși nu mai fuma de patru ani. A coborât scările până în curte și a stat acolo, cu mâinile în buzunare, uitându-se la o femeie care întindea rufe pe o sârmă în spatele clădirii. Era o scenă pe care n-ar fi crezut că o vede într-un sanatoriu. Probabil locuia cineva acolo, vreun îngrijitor, vreo familie a cuiva din personal.

Irina a coborât după el.

— A adormit. Sau s-a făcut că adoarme.

Apoi, după câteva clipe:

— Andrei?

El s-a uitat la ea.

— Ce-i?

— Nimic.

Au stat câteva minute așa, privind femeia care întindea cearșafurile. Vântul umfla cearșafurile, apoi le lăsa să cadă la loc. Femeia le prindea cu cârlige albastre, unul după altul.

— Crezi că facem bine? a întrebat Irina, în cele din urmă.

Andrei a tras adânc aer în piept. Putea să spună mai multe lucruri. Putea să spună că discutaseră asta de zece ori, că nu mai aveau cum altfel, că apartamentul era prea mic, că nici unul din ei nu putea sta cu ea, că ea însăși ceruse, într-o seară de aprilie când fusese încă lucidă, să nu fie o povară. Putea să spună toate astea. N-a spus.

— Nu știu, a răspuns.

Irina și-a încrucișat brațele.

— Nici eu.

Pe drumul de întoarcere a condus Irina. Andrei s-a uitat tăcut pe geam aproape tot drumul. La un moment dat, înainte de Câmpina, a spus:

— Îți amintești când ne-a dus la mare, în optzeci și șase?

— Da.

— A condus singură de la Iași. Peste șapte ore. Tata era plecat. Avea douăzeci și nouă de ani.

— Treizeci.

— Treizeci, atunci.

Irina n-a mai adăugat nimic. Nici Andrei.

Au ajuns în București pe la zece seara și au parcat în fața blocului Irinei. Andrei se gândea că ar trebui să spună ceva, orice, care să fie potrivit pentru sfârșitul unei zile ca asta, însă n-a găsit nimic. Au stat în mașină, fără să vorbească. Când ceasul de bord a trecut de la 22:14 la 22:15, Irina a deschis portiera și a coborât și i-a făcut semn cu mâna prin geam, scurt, fără să se întoarcă mai apoi spre el când a intrat în scara blocului.