Yiyun Li – Câmp de luptă blând, Editura Humanitas Fiction, 2026

The truth is that however I choose to express myself will not live up to the weight of these facts: Vincent died, and then James died.

*

Note de lectură tastate în aplicația Notes, în tranzit, pe autostrăzile care leagă România de Germania — altădată țara la care visau toți prietenii mei, acum traseul trist al unei emigrații precare. Fragmentele acestea, salvate aproape ca niște fișiere de memorie ale unei călătorii, s-au scris printre opriri și kilometri de autostradă. Am văzut zeci de mașini în parcări, în care se aflau mai ales bărbați tineri, în drum spre zări mai bune sau spre găsirea unor locuri de muncă provizorii. Sunt oamenii rețelelor, ai conexiunilor temporare și ai vieților trăite în tranzit: nicio patrie de pământ nu le mai aparține. Ei sunt adevărații oropsiți ai sorții, iar violența lor rulată cu peste 150 de kilometri la oră ne bubuie în urechi — o mărturie palpabilă a eșecului nostru colectiv.

*

Cum scrii când cei care s-au sinucis sunt chiar copiii tăi? Cum scrii asumându-ți scandalul unei astfel de alegeri? Dar succesul?

Suntem o specie grotescă/sublimă. Banalități. Trăim sub constrângerea timpului, purtăm o zgardă electronică (Deleuze), suntem condiționați, acum mai mult ca niciodată. Trepidăm, înjurăm, suspinăm, hohotim, căscăm ochii, suntem martori/ suntem confiscați. Atrocități mari și mici. Ororile trecutului, ororile prezentului. Clipe de dezmăț online, extaz (ca întotdeauna pe bani), politică, natură (wow), gânditori extraordinari, progres, politică, întunecare, climă, sex, viața e frumoasă. Literatură, artă, muzică. Uneori, situații neobișnuite. Hilariante. Sau incomode. Cum e cea a scriitoarei Yiyun Li. Am văzut-o prima dată pe YouTube, într-un dialog intrigant cu Anderson Cooper.

Îmi plac situațiile neobișnuite. Simt imediat când e ceva în aer care mă poate scoate din zona de confort. E ceva acolo care deschide o poartă. Știu că urmează să scriu când trăiesc un moment derutant. M-a interesat întotdeauna ce se întâmplă în culise. Hipnotismul culiselor îmi suprastimulează creierul. Mereu m-am gândit cum să trag cortina. Îmi place detaliul neobișnuit, ca în filmele lui Paolo Sorrentino de pildă – uneori apare un obiect grotesc (sau o mașinărie) într-un moment dramatic, dispare repede, iar eu încă simt cum acel ceva se mișcă în afara cadrului și prezența aceea insidioasă mă tulbură până la sfârșitul filmului.

A fi în disconfort puternic mi se întâmplă însă mai rar. De data asta a fost vorba despre Yiyun Li, o scriitoare extrem de talentată. Ce m-a contrariat a fost un zâmbet. Am încercat din răsputeri să nu-l etichetez, chit că mi-a provocat frisoane. Poate pentru că e o poveste imposibilă în spatele lui. Ceva de netrăit. Acest zâmbet e o victorie împotriva morții, e doar o grimasă forțată, o formă de a te eschiva, o încercare generoasă de a nu încărca un jurnalist (și implicit publicul larg) cu nefericirea ta devastatoare? Li nu e chiar tânără, are 53 de ani, deci faptul că nu are convingeri încărcate de agresivitate (cum e tipic și frumos în cazul tinerilor) e de înțeles, ea are deja experiența fragilității umane, știe cum arată renunțarea, eșecul, a încercat de două ori să se sinucidă. Și atunci de ce mă contrariază acest zâmbet? Sau suita de zâmbete? Și cum poate un autor să fie prezent la o decernare de premii când gratificarea vine la pachet cu suicidul copilului său? Cum gestionezi succesul? Și apoi, și mai multe premii, pentru al doilea suicid. O situație neobișnuită.

Îmi place tradiția literară deschisă de Joan Didion (ca urmare/extensie a pasiunii ei pentru Hemingway și Orwell), dar ea refuză să părăsească lumea materială. Doliul ei este profund legat de obiecte, instituții, date biologice și cauzalitate. Gândirea magică a lui Didion se agață de fizic. De exemplu, ea refuză să dea donație pantofii soțului ei decedat, John, dintr-o logică precisă: "ce-o să facă dacă se întoarce și are nevoie de ei?" Pantofii păstrează o funcție utilitară potențială; ei sunt organe ale unui corp pe care ea încearcă să-l mențină intact în memorie. Jurnalistă de profesie, Didion folosește limbajul ca pe un instrument de autopsie. Ea adună rapoarte de la spital, analizează definiții medicale ale stopului cardiac, citează manuale de psihologie și reconstituie cronologia precisă a serii fatidice în încercarea de a înțelege moartea prin intermediul sistemului biologic (mecanismul organelor care au cedat) și al sistemului biocratic (spitalul). Timpul ei este cel al calendarului, măsurat în săptămâni și luni de la nefericitul eveniment. Dacă Didion folosește cuvintele pentru a descrie lucruri exterioare ei, Li folosește limbajul ca pe însăși materia din care este construit acest nou spațiu. Dialogurile dintre mamă și fiu sunt dispute despre adjective, substantive, sinonime și etimologii. Limba nu mai are rolul utilitar de a comunica informații despre realitate, ci devine energie pură. Li iese din timpul cronologic, iar destratificarea acesta radicală mută atenția spre dialogul filosofic.

Când o tradiție estetică devine șablon, poate că trebuie schimbată. Li știe asta, deci schimbă tactica, nu o urmează cu adevărat pe Didion. Yiyun folosește și ea literatura pentru a deconstrui structurile durerii, ale identității și ale timpului în urma tragediilor personale, dar suspendă timpul istoric și plasează interacțiunea într-un prezent perpetuu. Acest timp nemăsurabil este exact timpul eliberat de sub dictatura organismului social productiv.

Mă întreb însă de ce un astfel de roman suscită un asemenea interes. Pentru că pulverizează canoanele, pentru că nu este egotic? Pentru că devine universal, în sensul în care există milioane de oameni care nu își exprimă suferința? Pentru că au existat generații tăcute, iar stigmatul acesta este insuportabil, apărând astfel o urgență? Când nu numești – în cazul nostru, disperarea – se creează o tensiune între narator și cititor. Yiyun știe asta; întrebarea ar fi dacă speculează metoda, dacă sublimează limbajul ca să poată supraviețui sau dacă caută și altceva – nu voi scrie ce, nu mă hazardez.

Yiyun Li pare să se sustragă complet tradiției jelitului, ceea ce ridică o întrebare: cum se înfruntă durerea? Prin literatură? Dar literatura nu ajută cu adevărat (atenționează, de pildă, Neige Sinno în Triste tigre – literatura nu te salvează, nu este terapie, nu este o formă de izbăvire, ci un instrument de confruntare cu ceea ce nu poate fi reparat).

Într-un interviu acordat publicației The Guardian, Yiyun Li insistă asupra faptului că nu vrea să-și transforme experiența într-un discurs generic despre "grief" sau într-un simbol al suferinței, deci nu cosmetizează durerea. Ea este curajoasă pentru că repudiază tradiția culturală a doliului, asumându-și în schimb o estetică. Funcționează în literatură pentru că acest control maniacal al narațiunii face ca textul să fie plurivalent, iar conotațiile lui subtile să deschidă porți spre emoția personală. Aici intră în scenă ambivalența literaturii: stilul poate produce atracție sau repulsie. În cazul autoarei este altceva: Yiyun Li crede că durerea nu trebuie dusă la terapie, ci că în ea se locuiește, ca un ascet care suportă biciul și zâmbește (?). Desigur, limbajul cărților ei nu este inocent; autoarea înlătură ornamentul, dar e ceva ciudat, pentru că, în fapt, operează cu moartea copiilor ei. Cum poate o mamă să obțină această distanțare și să lase limbajul să-și facă treaba? Poate că durerea se manifestă când frazele devin stranii, când ceva îi scapă totuși din controlul paranoic, sau poate că ea controlează și asta. Minimalismei ei nu este reductiv; emoția transcende din conversație, ca în Hamlet, care vorbește cu fantoma tatălui său. Reprezentarea literară reușește să surprindă în realitate nu forme, ci acțiuni, o dinamică convesațională (Poetica lui Aristotel); violența este subliminală, iar Li o intelectualizează.

Și mai e ceva interesant: mama nu vorbește cu un fiu mort. Mama îl naște din nou. Nikolai (Vincent) vorbește. Și de aici vine frumusețea textului. Yiyun Li nu supralicitează; inventează și dă dreptul mitului nemuririi să intre în scenă.

Câmp de luptă blând este o carte despre moarte care naște plăcere estetică. Totul este deplasat către cititor, ceea ce este o inteligență narativă. Dar cum poate face asta o mamă la doar un an de la pierderea fiului ei? Funcționează o rețetă controlată și utilizată deja intens în anii de dinainte? Moartea nu e limita textului, ci pretextul lui; personajele vorbesc chiar și atunci când nimic nu mai poate fi rezolvat, în sens beckettian. Și cum se împacă toate astea cu gratificarea (mă feresc ca dracul de tâmăie de cuvântul etică). Cu discursurile la înmânarea premilor literare (a urmat și cel de-al doilea suicid)? Cu încasarea unor sume considerabile?

Anexe

L-am întrebat pe ChatGPT dacă nu cumva romanul acesta poate fi interpretat ca o ilustrare al conceptului utilizat de Gilles Deleuze și Félix Guattari (apud Antonin Artaud ) – corps sans organes (CsO). Iată un fragment din răspuns :

Deleuze și Guattari descriau CfO ca pe o "suprafață netedă, non-productivă, un spațiu al intensităților pure unde formele fixe se dizolvă". În romanele ei profund autobiografice scrise după sinuciderea fiilor ei (cum ar fi Câmp de luptă blând / Where Reasons End sau memoriile Things in Nature Merely Grow), Yiyun Li creează exact un astfel de spațiu experimental. Pentru Deleuze, organismul reprezintă ordinea, ierarhia, timpul liniar și cauzalitatea structurală. În cartea Where Reasons End, Yiyun Li distruge complet organismul unui roman clasic. Într-un interviu acordat Literary Hub, ea explică faptul că lumea în care mama vorbește cu fiul decedat nu are imagini, nu are timp și nu are corpuri biologice. Este o "lume inventată", un spațiu liminal abstract care funcționează ca o pânză complet albă (un CfO). Li refuză structura temporală normală (trecut, prezent, viitor) în favoarea a ceea ce ea numește un prezent perpetuu: "acum și acum și acum și acum". Timpul nu mai curge productiv, ci devine o intensitate pură.

Deleuze și Guattari au creat CfO pentru a combate psihanaliza clasică, cea care încearcă mereu să închidă trauma într-o cutie, să o interpreteze prin formule fixe (cum ar fi "etapele doliului" sau complexul lui Oedip). Yiyun Li adoptă o poziție radicală, anti-psihanalitică: ea declară că "nu există răspunsuri definitive și nici explicații definitive pentru sinucidere". În loc să încerce să "vindece" sau să "organizeze" trauma pentru a redeveni un organism funcțional în societate, ea practică o acceptare radicală. Își transformă scrisul într-o suprafață de înregistrare a durerii pure, refuzând să o ghideze spre o rezoluție clasică sau spre o morală utilitară.

În eseul lor, Deleuze și Guattari avertizau că dacă distrugi prea brusc straturile organizării, riști să cazi în autodistrugere, vid complet sau moarte ("display its death face"). Yiyun Li navighează extrem de periculos pe această margine. Literatura ei cochetează direct cu "vocea acelui gol interior care îți spune: nu ești nimic", dar salvarea ei vine tocmai din actul minuțios de a scrie. Scrisul devine acea "doză minimă de organizare" de care vorbeau filosofii, necesară pentru a supraviețui. Ea nu lasă vidul să o înghită, ci folosește literatura ca pe un mecanism de a rămâne în viață, mișcându-se pe o suprafață complet deconstruită a existenței.

Yi evită lumea concretă pentru a nu cădea în sentimentalismul atașamentului față de obiecte. Corpul fiului ei nu mai are carne și sânge; el există acum exclusiv ca un corp de cuvinte.