Filip Florian, Media aritmetică, Polirom, 2026

Un comeback așteptat a fost noul roman al lui Filip Florian. După paisprezece ani de la Toate bufnițele (2012), autorul revine pe scena literară cu Media aritmetică, un volum care a împărțit critica de întâmpinare în (cel puțin) două "tabere". Dacă, pentru Angelo Mitchievici, autorul "se conectează cu ceea ce este mai bun în romanul românesc interbelic", pentru Marius Miheț avem de-a face cu "un roman ratat, sacrificat, lipsit de forță". Personal, nu mi se pare că această din urmă formulare este una excesivă. Deși Media aritmetică confirmă unele dintre virtuțile stilistice care au făcut recognoscibilă proza lui Filip Florian, nu am fost convins că ele reușesc să compenseze fragilitățile construcției epice și nici că materia romanului își găsește forma cea mai convingătoare.

Scris la persoana I, romanul aduce în prim-plan povestea lui Tudor (Tudi) Vlădoiu, refugiat în podul casei mătușii Simina după experiența celui de-Al doilea Război Mondial ("căutat" pentru implicarea într-o recuperare de tutun), perioadă în care fusese sublocotenent de artilerie. Narațiunea pornește din prezentul anului 1948 și se prelungește până în aprilie 1949, în timp ce naratorul-personaj rememorează experiențe din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu diferite trimiteri (și) la alte momente istorice sau social-politice: Marele Război, perioada interbelică, "sechestrarea" țării după 1947 etc. Problema este că, în multe dintre aceste episoade, romanul recurge la numeroase locuri comune, fără să le ofere forță literară distinctă sau să le individualizeze (con)textual. Deși aparține unei alte categorii, este suficient să amintesc aici volumul Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul, care urmărește perioada cuprinsă între întoarcerea armelor și abdicarea regelui Mihai I și în care autoarea demască, din interiorul propriei experiențe, mecanismele de funcționare ale dictaturii comuniste la București. Prin comparație, în Media aritmetică, aceeași "materie" istorică pare să rămână la nivelul unor (re)prezentări deja cunoscute. Iată, de pildă, cum sunt evocate întâmplările din preajma alegerilor din 28 martie 1948:

"Iar suprema încununare a răului, așa cum îi spuneam ceva mai devreme, a însemnat dobândirea unei puteri absolute, parcă veșnice, cu un guvern format doar din slugi ale rușilor și cu un parlament compus doar din oameni de paie, din umbre și din marionete. În fapt, acea turmă cuminte sau acea adunare pestriță (numită Marea Adunare Națională) a parcurs într-o singură săptămână un text mărișor sosit de la Moscova, cu zece capitole și cu o grămadă de articole, un text juridic tradus impecabil în limba română. La final, într-o unanimitate cum nu s-a mai pomenit niciodată (și, probabil, nicăieri pe lumea asta), noua Constituție a țării a fost validată de toți cei patru sute unu de membri, cu toate cele patru sute unu de voturi. Firește, ca să-mi întărească credința în cifre și în numere, Constituția a fost adoptată și promulgată în ziua de 13."

Pasajul este ilustrativ pentru modul în care romanul transformă un episod istoric într-o succesiune de formule explicative și imagini deja știute (nu o să reiau și alte episoade istorice, fiindcă, sper, ați înțeles mecanismul). Altfel spus, nu atât informația istorică este problema – ea este, desigur, corectă în liniile sale generale –, cât absența unei perspective capabile să o scoată din registrul reprezentărilor familiare despre instaurarea comunismului și altele asemenea. Mai mult, mi se pare că ironia și jocurile de limbaj specifice lui Filip Florian sunt aici mai degrabă decorative decât revelatoare.

Nici în ceea ce privește cronica de familie lucrurile nu stau mai bine. Deși galeria de personaje este destul de variată (soția Livia, mama, tatăl, fratele Petrică, Adelina, tanti Simina, nenea Grigore, tanti Lulu, unchiul Fanu, Fredi etc.), portretele și relațiile dintre acestea rămân schematice, construite din câteva trăsături și/ sau imagini sumare. Așa se face că personajele devin niște simple repere într-o amplă rememorare, și nu prezențe cu adevărat individualiza(n)te, cu o biografie și o evoluție proprie.

În spațiul limită al podului, scrisul îi rămâne la îndemână lui Tudi, astfel încât se aventurează într-o călătorie cu pretenții scriitoricești. Scriind după o logică proprie și după "regulile fugarilor" ("manuscrisul", conceput ca o carte de memorii/ amintiri, este zidit capitol cu capitol între cărămizile hornului, cu speranța că, odată eliberat, îl va putea recupera), naratorul își supune propriul text unei forme de autocritică, conștient de "mulțimea de fraze și propoziții care curg alandala". Nu cu mult diferită este, până la urmă, și experiența lecturii de față. De ce? Pentru că, în absența unei tensiuni reale sau a unei intensități (cel puțin) "constante" a episoadelor epice, romanul se construiește ca o înșiruire de fragmente în care istoria mare se intersectează cu istoria personală, într-o narațiune care pare să-și caute, pe parcurs, propriile mize. Iar ceea ce pentru Tudi reprezintă "mulțimea de fraze și propoziții care curg alandala" riscă să producă, la nivelul lecturii, aceeași impresie de acumulare și de lipsă de direcție (asta poate și pentru că sunt anunțate multe piste tematice, dar fără să fie duse până la capăt).

Ceea ce aș mai reține este stilul repetitiv, în care construcții precum "cum am mai spus", "așa cum am mai zis-o de o sută de ori", "așa cum am spus ceva mai înainte", "repet", "din punctul meu de vedere", "personal", "sincer să fiu" sau "prin urmare" reapar cu o frecvență care ajunge să încarce inutil fraza, dar și povestea în general. Lor li se adaugă "cumva", unul dintre cuvintele recurente ale romanului - apare atât de frecvent, încât își pierde orice funcție expresivă.

În fine, am selectat un fragment din "filozofia" lui Tudor Vlădoiu, care poate ajuta la înțelegerea "teoriei mediei aritmetice":

"Era o veche descoperire de-a mea, o regulă bizară, zbanghie, cu care începusem să mă joc pe la jumătatea liceului, într-o vacanță, încercând să-i confirm justețea (și ironia fățișă) în fel si fel de situații. Cum să spun, faptele, ființele, cerul, peisajul, împrejurările, replicile și veștile, de fapt toate câte există pe lume, absolut toate, puse cap la cap și socotite temeinic, nu sunt nici perfecte, nici dezastruoase, cu condiția să nu le iei separat, pe fiecare în parte, ci doar în ansamblu. Întotdeauna, dacă există ceva încântător, cu gustul bucuriei, apare cu siguranță și ceva trist, dezamăgitor, care echilibrează imediat lucrurile."

În aceeași logică dialectică, aș spune că, între intenția auctorială și rezultatul propriu-zis, pe de o parte, și între orizontul de așteptare și experiența efectivă a lecturii, pe de altă parte, media aritmetică dă, în cazul de față, cu minus. Romanul începe în aer – "aici, în pod" – și se încheie cu promisiunea revenirii pe "pământ"; între aceste două puncte, însă, echilibrul pe care îl presupune titlul (și povestea în sine) nu se realizează. În calculul final, aș spune că romanul rămâne pe minus...