Doina Ruști, Matuf, peruchierul, Humanitas Junior, 2026.

În Matuf, peruchierul, Doina Ruști pornește de la recuzita familiară a fantasticului său bucureștean — o prăvălie ivită peste noapte, un negustor misterios, străzi vechi, mirosuri, obiecte și ființe aflate la granița dintre real și fabulos — pentru a construi, treptat, un roman despre libertate. Ceea ce începe ca o poveste cu vrăjitori din Bucureștiul lui Mavrogheni se desface într-o ficțiune speculativă, întinsă peste mai multe epoci, până la un viitor postuman în care oamenii biologici au devenit "terminați“, iar urmașii lor, ființe de lumină, își trăiesc superioritatea fără să mai cunoască adevărul propriei origini.

Prima parte, povestită de Nane, recuperează cu naturalețe lumea mahalalei bucureștene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Peste drum de brutăria familiei sale se deschide magazinul lui Matuf, un peruchier cu părul alb, împletit în codițe, care pare când bătrân, când foarte tânăr. Clienții lui intră într-un fel și ies schimbați: capătă altă înfățișare, alte posibilități și, uneori, o altă viață. Perucile nu sunt simple obiecte magice. Părul lui Matuf pătrunde în mintea celor care se apropie de el, le descoperă dorințele și le modifică destinul.

În această primă secțiune, fantasticul se naște ca act observațional. Nane stă la fereastră și supraveghează prăvălia, fără să poată stabili dacă ceea ce vede este miracol, escrocherie ori viziune subiectivă. Perucheria se află chiar peste drum, dar pare instalată la marginea realității. Pragul ei galben funcționează ca o graniță între lumi, iar fiecare om care îl trece pune în mișcare o altă variantă a viitorului.

În același timp, povestea are simplitatea afectivă a unui roman de formare. Nane nu știe încă ce vrea să devină, Rățoi visează să plece pe mare, iar Zinca vrea să ajungă într-o lume în care fetele merg la școală și construiesc orașe.

Dorințele adolescenților devin treptat formulări ale unei identități.

Noutatea romanului constă atât în subiect, cât și în construcție: fiecare personaj dintr-un capitol devine povestitorul următorului capitol, ca într-un joc al ștafetelor. Nane, Ani, Matuf, Zinca și Linor sunt fețele unei povești foarte antrenante.

Cea mai surprinzătoare este trecerea de la Nane la Ani. Povestea ei aduce o voce contemporană, schimbând cu totul epoca și limbajul. Nane ajunge în Bucureștiul contemporan și este întâmpinat de o adolescentă care îl ia inițial drept mascotă publicitară, delincvent sau adolescent fără adăpost. Contrastul dintre vocabularul vechiului București și oralitatea saturată de englezisme a lui Ani produce umor autentic, dar nu este doar un procedeu stilistic. Cele două personaje locuiesc în același spațiu și în lumi mentale complet diferite. Pentru Nane, restaurantul este ospătăria din vremea sa, iar telefonul — un obiect magic. Tot astfel, pentru Ani, călătoria în timp poate fi confundată cu trauma, amnezia ori delirul unui vagabond.

Romanul își asumă riscul acestei voci contemporane foarte accentuate. Englezismele, referințele la ChatGPT, Fortnite, firme comerciale și rețele sociale fixează precis generația lui Ani. Dar tocmai limbajul devine o dimensiune relevantă într-un roman despre lumi care se înlocuiesc una pe alta. Discursul lui Ani este limba unui prezent convins că reprezintă forma ultimă a realității, deși, privit din viitorul lui Matuf, el nu este decât o etapă arhaică.

Adevărata schimbare de perspectivă se produce odată cu intrarea în povestea lui Matuf. Peruchierul nu este un vrăjitor oriental și nici o întruchipare tradițională a diavolului care cumpără suflete. El vine dintr-o civilizație postumană, este pregătit ca "maestru al dorințelor“, iar părul său viu constituie instrumentul prin care citește și împlinește aspirațiile altora. Odată cu această dezvăluire, convenția basmului este reinterpretată tehnologic. Magia și tehnologia nu se exclud: ceea ce pentru locuitorii secolului al XVIII-lea este vrăjitorie reprezintă, pentru Matuf, o abilitate programată și exersată.

Secțiunea lui Matuf este centrul de greutate al romanului. Personajul care părea atotputernic în ochii lui Nane se dovedește nesigur, sentimental, uneori naiv și permanent supravegheat de maeștri mai puternici.

Matuf descoperă treptat că lumea "terminaților“ nu este nici lipsită de inteligență, nici epuizată. Dimpotrivă, ea posedă exact ceea ce civilizației sale îi lipsește: întâmplare, conflict, fragilitate, memorie afectivă și libertatea de a greși. Bucureștiul lui Mavrogheni îl sperie prin zgomot și dezordine, dar îl și seduce. În orașul ființelor de lumină, totul pare proiectat, calculat și controlat; pe Lipscani, viitorul poate ieși dintr-un accident.

Romanul formulează o idee puternică: revelația nu se naște numai din minți geniale, ci și din erori, din copii imperfecte și interpretări greșite. Viitorul postuman imaginat de Doina Ruști nu are un început pur. Creatorul său, venerat, se desacralizează treptat, iar materia mitului se dovedește a fi o biografie de familie deformată de timp. Civilizația oamenilor de lumină nu este opera unei inteligențe suverane, ci rezultatul colaborării involuntare dintre două memorii și nenumărate accidente. Până la urmă, orice zeu este o reconstrucție, iar creația, o copie care și-a uitat originalul.

Dar, dincolo de aceste idei, se află povestea, partea cea mai importantă în romanele Doinei Ruști. Nici aici nu se dezice de ea. Avem arhitectura romanului și cele cinci voci impecabil construite, care se completează într-un mod fericit, alert, fără paranteze ori pauze, mesajul compunându-se prin suprapunerea mărturiilor, asemenea straturilor succesive ale străzii Lipscani.

De altfel, adevăratul centru stabil al cărții nu este un personaj, ci această stradă. Lipscaniul traversează toate epocile: uliță comercială în vremea lui Mavrogheni, centru turistic în prezent, teritoriu al oamenilor de lumină și, în cele din urmă, reper la Marginea Timpului. Clădirile se ridică, dispar și reapar, dar spațiul păstrează urmele vieților trecute. Casa proiectată de Zinca va deveni casa lui Ani și a lui Alex, apoi Casa Creației. Perucheria lui Matuf nu este numai o poartă temporală, ci una dintre formele succesive ale aceleiași memorii urbane.

Bucureștiul vechi nu mai este doar o lume recuperată prin document, ci devine materia din care se fabrică viitorul. Fanariotismul, inteligența artificială și postumanitatea nu sunt trei teme alăturate, ci trei niveluri ale aceleiași istorii despre felul în care o epocă o inventează pe următoarea. Spre deosebire de multe alte romane care au încercat să pună alături epoci diferite, de exemplu trecutul și prezentul, în Matuf, peruchierul timpul este fluid, fără întreruperi, indiferent de epocă. Iar părul lui Matuf concentrează simbolic această construcție. Este materie transferabilă. Prin el, dorințele trec de la o ființă la alta, iar identitatea încetează să mai fie strict individuală. Matuf se risipește în cei pe care îi transformă, după cum Alex continuă să existe în programe, Linor în copii și umbre, iar oamenii trecutului în arhivele viitorului. În universul romanului, nimeni nu dispare cu totul, dar nici nu se păstrează intact. Iar continuitatea este realizată fără fisură, printr-un control excelent al poveștii.

Partea finală aduce o densitate explicativă mai mare. Scrisoarea lui Linor, istoria oamenilor de lumină și "Memoria OLF“ leagă numeroasele fire temporale. Este zona în care romanul se apropie de ficțiunea speculativă propriu-zisă.

Totuși, miza finalului nu este tehnologică, ci morală. N-o să dau spoilere, dar finalul chiar este de neanticipat. În locul unui final eroic, romanul propune o emancipare discretă.

Matuf, peruchierul este mai mult decât un fantasy istoric pentru adolescenți. Este un roman crossover despre inteligența artificială, dar și despre memorie și miturile pe care viitorul le construiește din fragmentele prezentului. Dincolo de portaluri temporale, peruci magice și oameni de lumină se află o întrebare gravă: dacă am descoperi că lumea noastră a apărut dintr-o eroare, am încerca s-o corectăm sau am învăța să trăim în ea?