Revistă print și online

Romanul în care nu s-a întâmplat nimic

Simona Goșu, Stela, Polirom, 2023


Deși nu mă declar un fan al micilor universuri domestice, am fost foarte curios să văd cum scrie autoarea care a câștigat mai multe premii cu cartea sa de debut: Premiul revistei "Observator Cultural" pentru Debut, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, secțiunea Debut-Proză, dar și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT).

Cartea care mi-a căzut în mână nu a fost, însă, cea mult premiată, ci primul roman al Simonei Goșu, căci despre ea este vorba. Romanul se numește Stela și a apărut la editura Polirom, în anul 2023, în colecția Ego Proză.

Stela este o fostă casieră-contabil, gestionar la un depozit de carte, de unde fusese dată afară pentru că scosese cărți pe care, ulterior, le valorificase pe cont propriu. Își pierde, așadar, slujba și casa și e obligată să muncească pe la diverse familii înstărite din București.

Cine a citit Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, nu poate să nu zâmbească la asemănarea Stelei cu Vica, croitoreasa necultivată, dar inteligentă care făcea vizite bucureștenilor avuți. Doar că diferența între cele două e semnificativă și excelent redată de Raphaelle Rérolle, în Le Monde: "Brutalizați de circumstanțe, indivizii descriși de Gabriela Adameșteanu nu sunt totuși prezentați ca inocenți. Scriitoarea se delectează să le descrie erorile de apreciere, mai ales a sentimentelor celuilalt. Citind Dimineața pierdută, îți spui că rareori întâlnești un scriitor care să dovedească, cu atâta strălucire, atât de puțină compasiune față de personajele sale – concetățenii săi."

Simona Goșu scrie corect și cuminte un roman de variațiuni pe aceeași temă. După ce am citit cartea, nu am putut să nu mă întreb de ce ni se spune iar aceeași poveste? De ce este ea relevantă? Ce schimbări emoționale produce în cititor? Poate că sunt subiectiv, dar vă mărturisesc că citind Stela, m-am simțit ca la cafeaua de dimineață, martor calm și pasiv al șuetei colegelor mele, experte în bătutul apei în piuă. Acest abuz de verosimilitudine contemporană, nu este prezent doar în romanul Simonei Goșu. Din păcate, sunt multe cărți recente în care povestea nu te duce nicăieri. Textul nu are epifanie, revelația nu există.

S-a spus că în Stela, Simona Goșu practică un realism domestic, cu intenția de a demasca straturi sociale, prejudecăți sau obiceiuri. Un fel de reality show în care cititorul pătrunde în casele oamenilor, cățărat pe umărul naratorului, care la rândul său se cațără în cârca personajelor. Acest narator obiectiv decupează fragmente din experiențele familiale de interior, transformând cititorul într-un soi de Peeping Tom inocent, dezbrăcat de perversitate.

Stela poartă diverse dialoguri cu proprietarii caselor în care deretică pe parcursul unei săptămâni, de luni până sâmbătă. Așa a și dorit să își structureze autoarea capitolele. Pe zile. O idee interesantă și foarte potrivită care taie în secvențe cinematice chiar programul de lucru al protagonistei noastre. Cumva, povestea Stelei seamănă cu un film românesc din seria celor în care nu se întâmplă nimic. Tot aștepți ca tensiunea să crească și să te ducă spre un punct culminant, numai că filmul se încheie așa cum a început. Sfârșitul nu e anunțat. Nu a avut semne. Chiar și scena de final, în care fiul Stelei, Emanuel, se întoarce de la sala de fitness bătut și speriat, povestind agresiunea care îi va declanșa mamei sale un atac de panică, nu este suficient pentru a împlini așteptările cititorului.

Poate cea mai reușită scenă narativă din punct de vedere al resuscitării atmosferei casnice, e când aflăm despre infracțiune. Gestul Stelei, cel de a scoate cărți din depozitul unde lucra și a le a vinde pe cont propriu, are ceva eliberator. Ea nu știe că ceea ce face e greșit. Inocența femeii e de-a dreptul cuceritoare și stârnește un soi de complicitate în cititor, care trezit din letargie, o însoțește în toate locurile unde Stela își validează calitățile de om întreprinzător.

Deși acțiunea din carte cade ca o ploaie mocănească, există multe secvențe cu putere de curcubeu. Un astfel de pasaj îl găsim minunat redat de autoare în capitolul Miercuri:

"După ce a terminat a doua cămașă, a dat să-l scoată iar, dar o fată cu ochelari și breton a deschis ușa bucătăriei și a întrebat-o unde e baia. Când a trecut înapoi spre bucătărie, Stela a fixat-o, zâmbind:

— Hello, goodbye!

Pronunțase clar, cu accent românesc, legănându-și capul. Eleva s-a rușinat și a dispărut în bucătărie cu un surâs. A presat de câteva ori gulerul celei de-a treia cămăși și s-a dus spre etajera înaltă de lângă televizor. În timp ce atârna umerașul lângă celelalte, a rămas cu ochii la cărțile de pe raftul din mijloc. a scos una din spatele pozei de familie înrămate. A depărtat-o de ochi. Toți oamenii sunt muritori, a citit încet titlul de pe coperta mică, albastră. S-a întors cu ea, a lăsat-o pe canapea și a ales din grămadă o cămașă în carouri. Reumplea compartimentul de apă al aparatului și a murmurat:

— Or fi oamenii muritori, dar viața-i mai importantă decât moartea."

Trecând peste aceste observații, mai mult sau mai puțin subiective, trebuie remarcată precizia descrierilor din roman, ce aduc ca tehnică cu un soi de realism balzacian – sincer, pe mine m-au cam obosit, dar care, din punct de vedere al scriiturii, par a fi justificate. Stela e foarte bine conturată. O vezi în fața ta. E autentică. Oare asta a dorit autoarea? Să o ținem minte?

În concluzie, Stela este o carte cuminte și scrisă bine, o carte pe gustul multor femei, o carte în care nu se întâmplă nimic.

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.