Privită de pe Tâmpa, Strada Lungă arăta ca un piton ce se subția spre coadă, unde solzii acoperișurilor înveleau case tot mai scunde, începând să semene către Bartolomeu cu o uliță. La capul șarpelui însă, cu colții înfipți în Parcul Central, clădirile aveau toate măcar un etaj, porți masive și ferestre înalte, frontoane, frize și cornișe de pe care, în loc de o gorgonă de piatră, se zgâia la trecători câte o pisică. La etajul casei noastre fusese un singur apartament, cu șase camere, unde locuise proprietarul și ai lui. O scară cu două paliere urca din mijlocul curții, despărțind încăperile de la stradă de cele dinspre dealul Făgetului.

"Deo vindici patriae“ scria sub stema orașului medieval, unde un copac cu rădăcinile dezvelite sprijinea o coroană. De la Dumnezeu veneau toate, chiar și dreptul de a avea magazine, ateliere sau fabrici, fuseseră convinși micii industriași din Ardeal. Însă după 1947, noii stăpâni ai țării – care nu credeau în Dumnezeu, iar în proprietatea privată nici atât –, le-au luat ce agonisiseră, alungându-i până și din casele lor. Unii au primit răgaz cât să își facă o valiză, alții au plecat cu hainele de pe ei, iar destui s-au pomenit săltați în miez de noapte și înghesuiți în vagoanele de marfă ale unor trenuri ce plecau către o destinație necunoscută.

Patron al unei făbricuțe de cremă de ghete și dușman al poporului, sasul nostru s-a numărat printre norocoși. El, nevastă-sa și cei doi fii au reușit să ajungă în Germania, după peripeții ce n-au rămas scrise nicăieri. Etajul lor a fost împărțit la cinci familii, vreo paisprezece suflete, toți locatari cu origine sănătoasă și poftă de a se lua la harță cu vecinii. Iar motive, prilejuri ori pretexte, nu lipseau niciodată.

În 1958, când am venit pe lume, se mai mutaseră din ei – unii la bloc, alții la cimitir. Rămăseserăm șapte chiriași, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău – dacă nu trebuia să mergem la o singură baie. Această încăpere cu valoare strategică era, din nefericire, de cealaltă parte a palierului scării, lipită de apartamentul familiei Spireanu. Ceea ce ne lăsa nouă, celor dinspre stradă, un statut incert. Legal, era și baia noastră. În realitate însă, de fiecare dată când trebuia să trecem prin holul comun, ne simțeam ca niște mexicani care vor să se furișeze clandestin în Statele Unite și se pot pomeni împușcați de grăniceri.

"Ce e dincoace de casa scării e pe teritoriul nostru, deci ne aparține“, a decis într-o bună zi domnul Spireanu – bună pentru el, desigur. N-a existat vreo declarație de intenții, doar nu eram în secolul războaielor galante! Declanșate pe nesimțite, ostilitățile se anunțau de lungă durată. De o parte erau cei din clanul Spireanu: Vasile, nevastă-sa Veronica, fiica lor Adina și câinele Piki. De cealaltă, părinții mei și cu mine, plus Martha, locatara garsonierei dintre apartamente.

Vasile, tâmplarul venit din Moldova, a început campania ca un adevărat strateg: cu pași mici. Întâi, incidente minore, aparent întâmplătoare. Ba nu mergea rezervorul de la veceu, ba era înfundată chiuveta, ba se spărgea o țeavă în perete și n-aveam apă zece zile. Odată am găsit ușa încuiată din greșeală; vecinul schimbase yala, uitând să ne dea noua cheie. Era tot mai greu cu mersul la toaletă, cu dușul, nu mai zic de spălatul rufelor...

Pe vremea aceea, scandalurile și veșnicele dispute teritoriale inutile – fiindcă nimeni nu era proprietar pe nimic –, marșurile prin sala pașilor pierduți din tribunale, toceau nervii, consumau timpul fiecăruia și al tuturor. Cum nu voiam să ajungem la judecată, tata a stat de vorbă cu vecinul, însă diplomația a dat greș. Deși nu venea din Shanghai, Vasile stăpânea tehnica picăturii chinezești, care pe românește avea alt nume: șicane. Când apăreau cei de la Spațiul Locativ, chemați de noi sau de Martha, ușa băii stătea larg deschisă, țeava fusese reparată, zidul proaspăt zugrăvit, cada lucea de curățenie. Ne lipseau dovezile – dar totuși ceva aveam, mai precis pe cineva la Sfatul Popular.

Hotărâserăm să ne facem baie pe cheltuiala noastră și nu ne trebuia decât o aprobare ca să ne branșăm la conducte. Vărul tatei ne-a dat undă verde pe autostrada legalității, ai mei au găsit zidari și instalatori, au cumpărat cadă, chiuvetă și veceu, nou-nouțe, cu faianța ca zăpada și robinete de alamă ale căror rozete se roteau fără să scrâșnească a protest. Curând, minunea s-a înfăptuit! Câștigasem bătălia printr-o retragere glorioasă.

Și astfel, vechea baie a ajuns să fie împărțită de familia Spireanu cu vecina de peste palier. Martha trecuse de patruzeci de ani, era urâțică, cu o figură ștearsă, păr roșcat în care se amestecau șuvițe albe și albastrul ochilor bătând spre cenușiu. Adora pisicile, dacă ar fi stat la curte ar fi avut o droaie; așa, în singura-i încăpere, în același timp dormitor, bucătărie și cameră de oaspeți, ținea un cotoi tărcat, pe nume Kandur. Pe toți motanii dinaintea lui îi chemase la fel, iar pe pisici, Macska. Deși unguroaica le iubea ca pe copiii ei, după câteva luni, mâțele nu se mai întorceau dintr-una din expedițiile de pe acoperișuri, spre disperarea stăpânei lor. Pisicile sunt libertine și nerecunoscătoare, o consolau vecinii din curte. În spatele ei însă, șopteau altceva: Vasile n-ar fi fost străin de dispariții... Gura lumii e slobodă, dar cum nimeni nu îl prinsese asupra faptului, era, cum ar zice americanii, presupus nevinovat.

Mereu posomorât, domnul Spireanu răspundea la salut cu o încruntare și nimeni nu-l auzise rostind mai mult de trei vorbe într-un an, de parcă stătuse până atunci într-o sihăstrie, pe un vârf de munte. Nu râdea, nu zâmbea măcar, nu înjura ca tot omul la necaz, doar se întuneca și mai tare la chip. Nu bea, nu fuma, nu se întâlnea cu prieteni, fiindcă n-avea niciunul, nici nu trecuse vreodată pragul unei cârciumi. Mergea cu ochii în pământ, cufundat în gânduri, ca și cum ar fi pus mereu ceva la cale... De la serviciu – o fabrică de mobilă – venea drept acasă, mânca repede, fără să-i pese ce bagă în gură, apoi urca în podul unde își făcuse atelier și se închidea acolo până seara târziu, iar sâmbăta până în zori. Uneori, în liniștea nopții, se auzea cum taie cu fierăstrăul ori dă cu rindeaua. Nimeni nu văzuse vreun obiect ieșit din mâinile lui, nu lucra scaune, mese ori dulapuri. Tâmplăria era pentru el o fugă de restul lumii. Dar cum psihopatul nedus la doctor se numește om normal, Vasile continua să fie angajat model la fabrică, soț și tată fără cusur acasă.

Dacă toți din curte se fereau să îi taie calea, tâmplarul mizantrop avea totuși un călcâi al lui Ahile: nevastă-sa. Veronica era casnică, ocupată să-l plimbe pe Piki ori să stea la șuete cu prietenele, în tihnă, la o cafea, în timp ce Vasile făcea ore suplimentare ca să câștige cât pentru doi. Pentru trei de fapt, fiindcă nici fiica, Adina, nu aducea vreun ban în casă. Cum zânele din viața sa își doreau o baie numai a lor, soțul și părintele devotat era gata la orice pentru a le îndeplini dorința.

Săraca Martha, care nu știa ce i se pregătește, își vedea de ale ei, serviciu și casă, o rutină întreruptă de fiecare dată când Kandur se întorcea cu o ureche mușcată după încăierările cu alți motani. Stăpâna lui îi spăla rana, îi punea rivanol, apoi îl pupa pe botic și totul reintra în normal. Pentru Martha, normal însemna să trăiască sub asediu. În afara șicanelor de-acum banale – baia încuiată, veceul murdar ori fără capac, canalul înfundat, clanța mânjită cu clei de tâmplărie –, teroarea mai escaladase o treaptă. Noaptea o trezeau ciocănituri în ușă, iar când se ducea să se uite pe vizor, afară nu era nimeni. Ștergătoarea pe care scria "Szivesen", adică "Bine ați venit“, îi dispăruse de pe prag, iar într-o dimineață și-a găsit bicicleta cu cauciucurile tăiate.

Apoi, într-o noapte, pe la unu și ceva, ne-am pomenit cu Martha sunând la sonerie. Bubuiturile în ușă o speriaseră într-un așa hal, încât încălecase cerceveaua unei ferestre, sărise în balcon și fugise spre ușa noastră. Când tata i-a deschis se făcuse liniște, tot etajul părea adormit, în afară de femeia care plângea de "tremura cămașa de pe ea“, cum ar fi zis bunica.

Ai mei m-au trimis înapoi la culcare, tocmai când era mai interesant. Am apucat să văd cum mama a pus la fiert apa de-un ceai, cum tata i-a așezat Martei o pătură de umeri, apoi au încurajat-o amândoi cum puteau. După care s-au pus cu toții la sfat, pe capeaua din sufragerie, de unde îi auzeam prin ușa lăsată întredeschisă, ca să nu-mi scape vreun cuvințel. Tata zicea să-l dea în judecată pe vecin, cunoștea un avocat bun, legea o să-l sperie, o să îl mai potolească...

Psihopații sunt foarte șireți, ori așa se spune. Vasile făcea parte din club, având grijă ca, orice-ar fi făptuit, să nu fie vreun martor. Nu știu cum s-ar fi terminat povestea, fiindcă procesul n-a avut loc niciodată.

Dimineața, vecina s-a întors în garsoniera ei pe unde ieșise, ușa fiind încuiată și cu cheia pe dinăuntru. Tata, care o ajutase să intre pe fereastra rămasă deschisă, n-a apucat să se îndepărteze: un strigăt, mai degrabă un scâncet, l-a încremenit. În mijlocul camerei, Martha ținea în brațe trupul motanului Kandur, țeapăn, cu capul atârnând nefiresc.

Unguroaica s-a mutat în după-amiaza aceea la căminul de nefamiliști al Fabricii de Tricotaje, unde lucra. După o săptămână a trimis după restul lucrurilor, care au încăput, cu mobilă cu tot, pe platforma unei camionete.

De atunci n-am mai văzut-o; a trimis o scrisoare de rămas bun alor mei, mulțumindu-le pentru noaptea în care o găzduiseră. "Altfel eram eu în locul pisoiului“, încheia Martha. N-ar fi avut cum să fie chiar așa, însă spaima e ca un animal sălbatic, odată ce scapă din cușca minții, nu se mai oprește din goana bezmetică.

Aici ar trebui scris sfârșit. Sau nu? Povestea a mers mai departe, odată cu viețile locuitorilor de pe Strada Lungă, însă nu toate și-au găsit locul într-o carte, doar în inimile oamenilor din vechiul Brașov.