Scenografie

În urmă cu vreo cincisprezece ani, când fetița mea ajunsese la vârsta potrivită, am cumpărat – în decurs de câteva luni, și sub ideea duală de educație și divertisment – patru chitare, două electrice și două acustice. Cele acustice erau una "clasică" (adică pentru muzică clasică) și cealaltă "western" (pentru muzică folk). Și într-adevăr, au urmat doi-trei ani foarte buni din perspectiva acelei idei (inclusiv pentru mine, întrucât am avut atunci, împreună cu fiica mea, foarte multe seri de trăire deosebită). Apoi, încet-încet, în mersul firesc, acele experiențe s-au calmat pentru mine.

Ei bine, în ultimii ani – și mai ales pentru că m-am trezit cu mult timp liber după ce fiica "ne-a înțărcat" – am revenit mai insistent asupra "colecției" de chitare. Și m-am lăsat atras de redescoperirea acelor sonorități, însă o redescoperire catalizată de niște sensibilități ce mi se dezvoltaseră odată cu înaintarea în vârstă, sensibilități nostalgice, dar și foarte funcționale. Tot mai des, seara, puneam mâna pe chitara "clasică": eram fascinat de vibrația lemnului, de sunetele pe care acesta le putea emite, fie ele în serii melodice sau în polifonii. Curând, am realizat că sonoritățile acestui efluviu – pe care le simțeam din ce în ce mai detaliat, mai texturat, mai filigranic – depind nu atât de degetele mele (care nici nu au vreo mare virtuozitate), cât de însușiri interne ale obiectului acela, și în primul rând de materialele folosite de constructorii de chitare: lemnul din care s-a confecționat fața chitarei, lemnul din lateralele și din spatele chitarei, lemnul din grif, lemnul din tastieră. (Esențe de molid, de cedru, de mahon, de palisandru, de stejar, de tei, de arțar.) Am aflat și despre tehnologiile de preparare: lemnul pentru cutia de rezonanță poate fi plin (numit "solid" în referințele anglofone) sau laminat (placaj, obținut prin lipirea mai multor foi subțiri de lemn), iar dintre cele două, lemnul plin vibrează cu un sunet mai plăcut, mai articulat (de ce?, m-am întrebat, oare pentru că adezivul dintre plăci este mai dur decât legăturile native dintre celulele de țesut lemnos?). Apoi, pe lângă grija inefabilă de alegere și de preparare a lemnului, fiecare fabricant de chitare are o abordare (o tradiție) proprie pentru fixarea și rigidizarea în interior a suprafețelor ce formează cutia acustică. Plus rețetele pentru lacul cu care se acoperă lemnul, care lac desigur că atenuează vibrația lemnului, deci are și el un anume impact asupra sunetului.

Da, toate aceste detalii m-au uimit și m-au incitat să le simt efectiv, astfel că în ultimii ani am cumpărat o serie de chitare – mai ales din categoria "clasice" – pentru a proba cu degetele și cu urechile proprii. Firește, cu cât aflam și încercam, cu atât descopeream noi aspecte, și universul devenea tot mai fascinant. Deși esențele și fibrele lemnoase au rămas principala sursă de uimire acustică, de trăire a sonorităților, am aflat și alte lucruri importante. De exemplu, corzile chitarelor "clasice" au propria diversitate: pot suna diferit pentru că sunt confecționate din materiale diferite sau pentru că sunt altfel tensionate; și probându-le putem afla nuanțe distincte, dar și eventuale profilări pe genuri muzicale: jazz, flamenco sau clasic. (Apropo de tensiunea din corzi, mărturisesc că, dintre chitarele acustice, preferatele mele au devenit cele "clasice", care au corzi de plastic, din cauză că la chitarele celelalte, folk, interacțiunea cu corzile de oțel devine dureroasă în degete.) Alte exemple de diversitate: chitarele cu mărimea 7/8 au griful mai prietenos cu mâinile mici; chitarele derivate din ukulele (numite uneori "guita(r)lele", alteori "travel-guitar") au o sonoritate excelentă pentru acompaniament armonic; chitara western de tip "double-six" emite efluvii de polifonii amețitoare; ș.a.m.d..

Povestea cvasi-romantică

În urmă cu două luni, în căutările mele (devenite tot mai pasionate, sau poate chiar obsesive), am aflat despre o chitară "clasică" având placa din față realizată din lemn de cedru plin (lucru destul de obișnuit), însă cu suprafețele laterale și cu spatele confecționate din lemn de bubinga, o esență africană exotică. A fost o întâmplare, pentru că de fapt eu urmăream atunci un parametru dimensional (referitor la grif), însă aspectul vizual din fotografiile de pe internet pentru acel model – aspect rarisim, datorat fibrei de bubinga secționate în unghiuri aparte – a completat dorința de a încerca să procur o astfel de chitară (care se găsea destul de rar, nefiind un model cu succes la muzicienii serioși). Ba a fost și oarece noroc: am dat de modelul vizat de mine pe un website de vânzări "second-hand" și la un preț corect. Astfel că, după câteva zile, aveam în mâini, dar mai ales în fața ochilor, o chitară deosebită. Un instrument care, multe zile de atunci, avea să-mi furnizeze senzații și gânduri mai aparte...

Suprafața din lemn de bubinga, finisată și lăcuită gros, îmi aducea o fascinație aproape fiziologică: o mică amețeală părea să se ivească când îmi pierdem privirea în ea, deși, hm!, în cazul acesta este vorba doar de laterala și de spatele chitarei...

Exista însă un dezavantaj pentru noua chitară: ea sosea în colecție când eu deja aveam oarece pretenții privind sunetul de chitară "clasică" (pe de o parte întâlnisem și probasem o serie de chitare bunicele, pe de altă parte cam înțelesesem ce atuuri speciale au chitarele din categoria de vârf, numită și "de concert", chiar dacă încă nu-mi permiteam una dintre acestea). Spus în mod frust, ghinionul nou-venitei sta în faptul că sonoritățile ei nu-mi păreau pe măsura frumuseții. Nici nu aveau cum: modelul era unul de nivel (și de preț) mediu. Așa că era mai degrabă o lipsă de înțelegere din partea mea; o dezamăgire subiectivă. Nu, chitara nu suna rău – era un instrument muzical foarte corect – doar că... sunetul ei nu mă translata în sublim, cum o puteau face altele.

Însă în multe zile de-atunci m-am surprins incitat că tot revin la chitara aceasta, alegând-o predilect dintre celelalte. La început a fost așa pentru că ea era noutatea (și eram dator să o descopăr), apoi pentru că avea pe undeva (laterale și spate, deci totuși nu foarte vizibil) o estetică ieșită din comun… dar apoi a fost și mai altfel, mai inexplicabil... Iar acest inexplicabil m-a și amuzat la un moment de seară, când mi-am adus aminte versurile unui cântec simpatic, la modă acum câțiva ani: "E frumoasă foc...", al trupei pop-rock Parlament. (Cine își amintește acele versuri înțelege imediat asocierea ce-mi venise în minte.)

Amuzamentul meu interior nu doar că s-a prelungit (revenind eu multe zile la acea chitară), ci s-a și intensificat, prin gândul acela de a asemui relația noastră cu relația dintre un el și o ea: bărbatul, genul analitic, un pic neadaptat, un pic cinic (poate și un pic misogin); femeia, extrem de frumoasă, dar cu o inteligență nu tocmai la înălțimea propriei frumuseți... Care bărbat devine înciudat pe el însuși când își dă seama de un paradox intern, de o ironie a situației... Tulburat de inteligența excesivă (deci și un pic labilă) a femeilor foarte inteligente – și pe care le caută tocmai pentru inteligența lor – el se întoarce tot mai des la femeia cea frumoasă, însă revine la ea recunoscându-se îndrăgostit cumva de chiar inteligența ei... (Ceea ce îmi amintește de o proză scurtă de odinioară: "Planeta urâtă", de Horia Aramă, din Almanahul Anticipația 1983; însă asta ar fi deja altă poveste.)