Revistă print și online

Hora domnițelor, de la Biserica Mântuleasa

Despre strada Mântuleasa am citit prima dată în adolescență, în volumul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, căci casa unchiului Iorgu, moștenită de Pantazi, era amplasată acolo. Cam în aceeași perioadă, la vârsta primelor îndrăgostiri, mă preumblam pe străduțele din apropierea liceului și-am descoperit, într-o bună zi, biserica. Numele ei m-a fermecat dintru început, de aceea am încercat să aflu mai multe despre personajul feminin ascuns în spatele lui – Stanca, soția lui Mantu cupețul – cea care, împreună cu Maria, sora negustorului, a plătit pentru finalizarea și pictarea lăcașului (început în 1732, când încă soțul ei era în viață). Preotul Bratu și Iane zugravul au împodobit cu fresce edificiul purtând hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, care, la data construirii, se ițea printre livezile de pe o uliță cu doar câteva case de meșteșugari, negustori și boiernași, fără a anunța splendoarea care a transformat-o, din interbelic până astăzi, într-una dintre cele mai cunoscute străzi ale orașului și ale literaturii noastre. Printre scenele din pridvorul bisericii (care e fastuos împodobit, dacă aș aminti numai imaginile atâtor animale reale și imaginare), una mă invită și acum la visare: o horă a unor tinere, înveșmântate în rochii lungi, vărgate, încinse cu brâuri late sau cu cingători brodate, așezate cu dibăcie pentru a le marca taliile fine. Șirurile de perle și cocurile purtate cu mândrie se adaugă veșmintelor, pentru a sublinia apartenența la elitele sociale ale epocii. În imediata lor proximitate, muzicanții timpului evocă subtil, prin intermediul instrumentelor folosite, ritmurile săltărețe ale dansului. Istoricii de artă interpretează această secvență drept o ilustrare a Psalmului 149 ("Să laude numele Lui în horă; în timpane și în psaltire să-i cânte Lui"), dar sub privirile mele imaginea reflectă pașii de dans ai unor domnițe, care râd și joacă, tinere și cu siguranță îndrăgostite, frământând pământul în ritmurile inimilor și ale melodiilor intonate.


Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind "Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate" (2016), volum nominalizat la Premiile "Observator cultural" pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București și este redactor la revista Ficțiunea.