Se spunea în trecut că dacă o femeie era violată, era vina ei. Pentru că se îmbrăca provocator poate sau poate s-a dat prea tare cu ruj. "Și-a meritat-o." Iar asta nu o spuneau doar bărbații, ci chiar și femeile. Și aici ajungem, de fapt, la rădăcina problemei tuturor cazurilor de viol, de hărțuire sexuală și așa mai departe: bărbații, în copilărie, în "cei șapte ani de-acasă", sunt educați de mame, de femei. Dacă în trecut femeile gândeau așa în legătură cu un caz de viol, ce fel de educație au primit copiii lor – viitorii barbați, în legătură cu relațiile cu sexul opus? De fapt, nu opus, ci complementar, așa ar fi ideal să fie educați copiii, iar asta încă din primii ani de viață. Pentru asta însă, ar trebui să existe solidaritate între femei, ar trebui ca femeile să realizeze implicațiile majore pe care le are modul în care își educă băieții.

În prezent, cred că solidaritatea dintre femei este prezentă și că legăturile sufletești dintre ele devin tot mai puternice. Discuțiile din mass-media în legătură cu cazul Bulai au făcut să se manifeste această solidaritate între femei, între studentele care afirmă că au fost abuzate într-un fel sau altul de profesorul Bulai. Am urmat și eu, printre alte studii, la un moment dat, Facultatea de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA. Nu mai țin minte dacă atunci preda cursuri profesorul Bulai, dar nu-mi aduc aminte nici să fi auzit vreo vorbă despre abuzuri venite din partea vreunuia dintre profesori, indiferent care ar fi fost el. Pe de altă parte, nu înseamnă că dacă eu nu am auzit sau dacă în acea perioadă nu au existat, asemenea abuzuri nu s-au petrecut ulterior.

Este adevărat că un bărbat poate pune presiuni sexuale asupra unei/unor femei, iar lucrul acesta este grav în sine și probabil provine din istoria propriei copilării, așa cum am precizat. Iar dacă bărbatul face acest lucru dintr-o poziție de putere, oricare ar fi aceasta, este și mai grav. Iar cel mai grav este dacă bărbatul respectiv este încredințat cu puterea și încrederea dată de societate pentru a educa tinerele generații. Da, studentele sunt persoane majore, dar nici asupra persoanelor majore nu trebuie exercitate abuzuri. În plus, studentele sunt persoane încă în formare și frecventează o formă de învățământ superior. Este foarte important ca profesorii, pe lângă pregătirea și competența în domeniul în care predau, să fie în primul rând de o ținută morală ireproșabilă în ceea ce privește prestația lor în mediul școlar și universitar.

Pe de altă parte, există și varianta, prea bine cunoscută și tot mai accentuată în anii de după momentul 1989, în care profesorii trebuie să dea socoteală elevilor (și chiar și părinților acestora!) dacă pun o notă slabă copilului. Este de înțeles că părinții doresc ca elevul să ia note mari, dar asta nu justifică presiunile puse asupra profesorului pentru ca acesta să acorde o notă mare în cazul în care elevul nu este pregătit. Nota trebuie să reflecte în mod obiectiv pregătirea elevului, iar asta este treaba profesorului. Părinții nu-l pot acuza pe profesor în legătură cu notele puse copilului, mai ales că se poate verifica foarte ușor acasă dacă într-adevăr copilul a învățat lecția respectivă sau nu. Faptul că un elev vine la școală cu părinții ca să reclame împreună profesorul pentru o notă mică este un abuz exercitat de aceștia asupra profesorului și o îngrădire a autonomiei acestuia de a educa și instrui elevul, de a-l pregăti cât mai bine pentru orice carieră profesională ar decide ulterior copilul să urmeze. Uneori elevul inventează așa-numitele "subiectivisme" ale profesorului în evaluarea pregătirii sale, cum că profesorul "ar avea ceva cu el/ea". Da, în mod sigur are, și anume are preocuparea de a-i evalua pregătirea conform nivelului real, în așa fel încât să se cunoască în mod obiectiv ariile unde elevul are de lucrat. La capitolul "subiectivisme" pot fi incluse tot felul de neadevăruri, am fost cu toții copii și știm că imaginația unui copil poate depăși cu mult limitele realității.

Nu același lucru se poate spune însă despre nivelul universitar, cel puțin la nivel teoretic. Aici lucrurile ar trebui să fie mai simple, în sensul că niște persoane care sunt deja majore și deja educate au discernământ și nu ar face afirmații care să prejudicieze imaginea unui profesor, mai ales dacă aceleași afirmații ar prejudicia chiar propria imagine, a celui/celei care aduce acuzațiile. Să trăiești cu stigmatul că ai fost o femeie abuzată la un moment dat, mai ales în perioada imediat după ce acest lucru a ajuns la cunoștința autorităților și a publicului larg, în ciuda unei (îndoielnice, vremelnice și lipsite de valoare) notorietăți, nu este un lucru ușor. De aceea, faptul că tot ce a ieșit la iveală a ieșit după mai mulți (foarte mulți) ani, arată că trebuie curaj pentru ca victimele să îndrăznească să facă publice aceste lucruri și să strângă în jurul lor și alte mărturii, venite de la alte presupuse victime, astfel încât cazul să capete greutate.

Da, un profesor poate abuza un elev, dar și un elev poate abuza un profesor. Formele sunt diverse și fiecare parte se apără cu adevăruri sau chiar și cu neadevăruri. Iar în momentul în care aceste lucruri ajung cunoscute de către opinia publică, de cele mai multe ori, este târziu. Dar niciodată prea târziu. Cazurile de abuz se soluționează pe baza probelor administrate în cadrul unui proces, în fața unei instanțe judecătorești. Principiul de bază pe care funcționează lucrurile din momentul în care mecanismul juridic a fost pus în mișcare este prezumția de nevinovăție. În cadrul unui proces vor trebui administrate probe care să fie admise ca atare de către instanță. Pe baza probelor și a martorilor, instanța va ajunge la un verdict: vinovat sau nevinovat. Până atunci însă, vina trebuie să aștepte. Iar asta dincolo de orice inflamație sau isterie socială. Și opinia publică va trebui să aștepte. În cazul în care se va dovedi vreo vină, societatea poate să fie sigură că o parte a acesteia o poartă chiar ea. Pentru că, deși într-o infracțiune există cel puțin două părți oponente, niciodată interacțiunea dintre ele nu a avut loc sub un clopot de sticlă. Totul se petrece în societate, de la naștere până la moarte, educația este făcută de societate prin intermediul părinților, în primul rând, apoi al anturajului și al profesorilor. Cu cât coeziunea socială este mai mare, cu cât liniile pe care este educat copilul, din toate sursele, converg spre valorizarea semenului, indiferent de sexul acestuia, cu atât țara are un nivel mai ridicat de civilizare și un potențial mai mare de dezvoltare socială și de evoluție umană. Sunt convinsă că, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, lucrurile vor merge în această direcție și în România.