Înregistrez mesajul ăsta audio pentru că mi-e lene să scriu. Dar vreau să povestesc totul așa cum s-a întâmplat.

Eram în 41. Trotineta electrică mi-e stricată, așa că am dat-o pe STB. Mă înghesuiam cu vreo mie de oameni, iar geanta mea tembelă ocupa spațiu cât pentru trei inși. Duceam o comandă ascunsă bine în pereții termoizolanți.

În tramvai era zăpușeală, căldura se ridica în valuri. Deasupra ei, un parfum dulce, un iz din ăla de zmeură fiartă în oală, cu zahăr turnat deasupra. Miros de gem, dar ca o coajă peste transpirația umflată de căldură. Așa că mi-a venit să vomit. Stomacul mi s-a prins de coloană, m-a strâns în spasme mai rele ca la ciclu și gura s-a umplut cu salivă acrișoară.

Am sărit la prima stație și am sprijinit gardul peronului, cu mașinile vâjâindu-mi prin dreptul frunții. N-am borât pentru că n-am mâncat de vreo 12 ore. Atunci livram cina pentru o târâtură cu ifose.

Așa s-a și dovedit. Mi-a trântit-o de la interfon că sunt în întârziere. Iar la ușă s-a lăfăit în halatul ei moale, frecată toată cu o cremă care puțea în tot blocul.

Uite cum stă treaba: sunt obosită. Nu știu cum s-o spun, cum să descriu sfârșeala asta din mușchi, senzația că orice urmă de forță mi se scurge din trup, ca un firicel de pipi pe care l-am scăpat fără să vreau.

Și mai rea e pâcla din cap, ceața care mi s-a furișat în creier. Sunt obosită, dar nu pot să dorm. N-am timp s-o fac și nici suficientă forță să închid ochii. Când îmi coboară pleoapele, îmi bubuie în timpane facturile neplătite, chiria întârziată, restanțele la întreținere. Sunt 16 ore din zi pe stradă, alerg, dar în curând aș putea ajunge cu totul sub cerul liber. Numele meu e doar pe buletin, n-am altceva. Câteva poze într-un plic îngălbenit, asta mi-e copilăria. Puținii ani de adult sunt ca un șir de covrigi, dar numai cu datorii și dezamăgiri.

Sunt obosită, nu mai știu unde încep și unde mă termin. Uneori pun mâna pe mine, mă ating, încerc să mă mângâi așa cum ar face-o un bărbat excitat. Simt doar o apăsare aspră, ca o haină aruncată pe un trup indiferent. Slăbănoaga aia, îmi zic până și eu.

Am coborât de la clienta fiartă în cremă și m-am oprit pe o băncuță incomodă. În față aveam vitrina unei librării. Printre cărți, un panou de vreun metru și ceva. Silueta unei dive de la tv cu un citat: și eu am fost epuizată, sfârșită cu adevărat. Dar am descoperit soluția, am evadat. Vrei s-o afli?

Ceva m-a electrocutat pe interior. Nu știu cum am văzut pietrele de la rădăcina unui copac pipernicit. Am apucat-o pe cea mai mare și-am aruncat-o înspre divă. Nu credeam că o vitrină se poate sparge atât de ușor. Creierul mi s-a făcut instantaneu țăndări. De teamă rece și sleioasă.

Am apucat geanta și am tulit-o printre blocuri. Alergam și-mi ziceam: uite, mai sunt în stare să fug. Dar n-am reușit prea mult. Plămânii s-au uscat și au prins să vomite de capul lor.

Puteam să ies în celălalt capăt al cartierului, dar aș fi dat de camere de supraveghere. Am recunoscut un bloc virgin la capitolul ăsta, unde am făcut livrări. Am pândit un locatar și-am intrat decisă.

Acum stau în uscătorul de la ultimul etaj, o cameră întunecată și igrasioasă. Mă întreb dacă m-a văzut careva. Probabil aș scăpa de pușcărie, dar bani de despăgubiri n-am.

Sunt obosită. Înregistrez rahatul ăsta de mesaj pentru că m-am săturat să-mi spună alții că sunt epuizați și stresați.

Port în stomac toată rugina de pe țevile Bucureștiului. Pe limbă am cenușa adunată de pe fiecare stradă spartă. Ochii mi-s plini de zoaiele din canalizări.

Sunt obosită. Înregistrez pentru că o să pun capul jos și dacă e să cad într-un somn de o mie de ani, vreau să știți ce-i cu mine.