A văzut-o pentru prima dată la un chef, în anii studenției, și, periodic, continuau să se întâlnească. Sigur, asta se datora și faptului că rămăsese, după atâția ani, cea mai bună prietenă a verișoarei lui.

Erau amândoi în căminul 116 din campusul studențesc, cheful se ținea în trei camere la primul etaj. În camerele acelea locuiau câte cinci studente, fiindcă 116 era un cămin de fete.

N-ar mai fi știut el, Paul, să spună care anume era ocazia cu care vară-sa Ionela îl chemase la chef; însă, gândindu-se mai bine, părea ceva de relativă anvergură.

Era, evident, tânăra femeie care era cel mai bine compusă dintre toate tinerele femei care se aflau în camere, pe hol, la fumoar sau în oficiu. Paul, însoțit de un prieten și coleg de facultate, începuse deja să se afume, desfăcând bere după bere și sorbind, între beri, câte un pahar de votcă cu suc de portocale. Îi făcea plăcere să-și amintească de anii studenției: alcool, examene, distracție, cursuri, alergat după femei și chiar și ceva droguri.

Siena, fiindcă așa o chema - nume exotic, ar fi fost interesant de știut cum de părinții ei avuseseră curajul de a o boteza astfel – bea și ea un amestec de tărie și răcoritoare, însă probabil că mai cu măsură.

Și Paul, puțin mai tîrziu în seara aceea, s-a îndreptat spre masa cu sandvișuri și gustări din una dintre camerele studențești, o ochise din timp cum încerca să străpungă o măslină cu o scobitoare.

Nu își mai aducea aminte ce îi spusese atunci; cum era băut, probabil că sărise calul, fiindcă după scurta conversație, Siena o apucase către oficiu.

Paul Florian Rotaru nu băuse însă degeaba – o urmări cu privirea din pragul ușii și o văzu intrând în încăperea pentru gătit. Oficiul era mare, câțiva își fierbeau cafea, era o încăpere căptușită în întregime cu faianță albă, astfel că Paul avu senzația că se află într-o rezervă de spital sau în cabinetul unui dentist. Prin ușa din capătul oficiului se ieșea pe o terasă îngustă, traversată de o bancă. Geamurile erau deschise, cei care băuseră cam mult se răcoreau cu aerul de început de toamnă de afară.

Acolo, pe banca din terasa oficiului, fumând alături de colegul lui, fusese cu adevărat izbit de înfățișarea femeii: bună, ar fi zis golănește, însă Siena era mai mult decât bună, era o adevărată reușită a naturii.

În seara aceea nu avea să mai încerce nimic în vederea seducției, așa cum e practicată în campusurile studențești la douăzeci de ani. Fuma, să chinuia să susțină conversația cu colegul lui așezat lângă el, și cu colțul ochiului survola scena din capătul terasei: ea stătea în picioare, cu mâinile la spate, sprijinită de calorifer, în timp ce un fante de Cluj-Napoca, unul dintre tinerii cu bani care alergau după studentele venite din alte părți, vorba cu ea. Tânărul își ridicase nonșalant piciorul, lipindu-și talpa de pragul geamului terasei, instalând astfel o barieră între Siena, el și restul lumii. Și hainele lui, de șmecher dintr-un videoclip de rap de pe MTV, haine scumpe, și barba aranjată la frizer și dată cu ulei.

*

Una dintre ocaziile în care o întâlnise în anii care urmară se consumă pe litoralul Egeei, în Sarti. Stăteau la hoteluri diferite, ea venise împreună cu verișoara Ionela, iar el se nimerise să fie acolo alături de un grup de prieteni care se cunoșteau cu cei din grupul Sienei. Se culcase cu ea în două nopți și el presupusese că putea demara o relație, însă niciunul nu părea prea hotărât să facă pasul spre cuplu. Lucrurile rămaseră în aer, cei din grupul ei de prieteni își dăduseră seama de legătura lor. Mai bine găseai un grec, un străin, și aici tot cu români? îi spusese una dintre fetele din grupul lor, iar pe Paul vară-sa Ionela îl persiflase amical: ia te uită cine face cuceriri pe aici, prin Grecia, o fi văpaia Mediteranei la mijloc.

Paul lucra de câțiva ani pentru compania de băuturi alcoolice AgapeLine, era o multinațională cu sediul în Austria, și încerca din răsputeri să erupă la lumină. Ce înțelegea prin a erupe la lumină? Expresia era luată de la prietenul lui, Darius Nemeș, profesor și poet. Să-și facă propria-i afacere, să facă niște bani serioși din propria-i afacere. Tatonase mai multe domenii de interes și încă nu se hotărâse să facă ceva – toate variantele păreau nesigure, auzea mereu povești cu câte unul care dăduse chix, și, din când în când, câte o poveste cu unul care reușise și se umpluse de bani. Prietenul lui profesor și poet, Darius Nemeș, dădea vina pe România și avea, desigur, dreptatea lui. Însă Paul simțea că va reuși.

În plus, nu mai putea amâna prea mult – trebuia să se însoare. Câțiva ani de zile, ieșise periodic în oraș cu Marta Iliaș, care lucra într-un birou de avocatură, dar ea își găsise, cu câteva luni în urmă, un executor judecătoresc care voia să se însoare cu ea. Sigur că Paul se trezea visând, din când în când, la următoarea întâlnire cu Siena. Și uite că nu o întrebase niciodată de unde avea numele pe care îl avea și care era probabil italienesc sau spaniol.

Era iarnă și, cu capul plin de eventuale perspective de afaceri și variante de a face bani, Paul participă la o tăiere de porc. Era vorba de porcul viceprimarului, Paul îl însoți pe taică-său la eveniment tocmai pentru a sonda perspectiva încheierii unui contract cu primăria pentru un set întreg de servicii. Paul avea de gând să găsească oamenii și firmele care să-i asigure portofoliul câștigător, însă, înainte de orice, dacă n-aveai o vorbă pusă... O vorbă și un plic.

Porcul fusese deja înjunghiat și curățat cu flacără, despicat și parțial tranșat și pe ochiurile bucătăriei de vară sfârâiau primele grătare. După tradiție, cei adunați în curtea viceprimarului dădeau șoricul prin sare grunjoasă înainte de a mușca din el.

Ai mai văzut de-astea în Elveția, Paul? râdea viceprimarul. După facultate, Paul făcuse un masterat de un an în Berna. Fusese un an frumos, călătorise în toată Europa și se cuplase cu o gagică din Republica Moldova.

*

În săptămâna în care Paul Florian Rotaru își deschidea o optică în oraș, în Cluj, Siena Păduraru tocmai se muta într-un apartament cu încă trei chiriași. Unul dintre chiriași era prietena ei, Mia Vălean, iar ceilalți doi formau un cuplu: Adrian și Rebeca. Pe vremea aceea, Siena tocmai se angajase la ghișeul unei bănci. Cum i se întâmplase și prin alte locuri în care mai lucrase, șeful ei direct începuse, de cum îi căzuseră ochii pe ea, să-i facă avansuri. Înregistrează-l și dă-l în judecată, îi sugerase Mia Vălean. Nu era respingător, vreun burtos care s-o piște de fund, dimpotrivă, era un bărbat de 48 de ani destul de arătos, însă Siena nu avea niciun gând în ceea ce-l privea.

În apartament, lucrurile se complicaseră: Mia Vălean, se pare, își făcuse de cap cu jumătatea bărbătească a cuplului de sub același acoperiș.

Sigur că această jumătate – Adrian – ar fi vrut mai degrabă să aibă de-a face cu Siena, însă nu încercase nimic, se pare că era hotărât să rămână fidel logodnicei lui. După ce aceasta mirosi că între Adrian și prietena Sienei se întâmplase ceva, prietenia celor patru, așa cum era de așteptat, se strică. Și petrecuseră atât de bine împreună vreme de câteva luni! Serile beau împreună, se amețeau, fumaseră și ganja de câteva ori, se uitau împreună la filme, prietena Sienei, Mia, avea o cultură cinematografică solidă.

Era o perioadă în care Siena Pădureanu nu avea niciun chef să-și facă un iubit. Era curtată pretutindeni unde își făcea apariția, însă voia să fie pur și simplu singură. La muncă îl punea mereu la punct pe șeful care încă spera că ar putea s-o aibă.

Nu era prima dată când era ofertată de un om cu bani. Nelu Vladislav, om de afaceri din Cluj, grangur cu milioane puse deoparte, încercase cu vreo doi ani înainte s-o adauge pe Siena șirului studentelor cu care își înșela soția care știa și tăcea – tocmai mulțumită acelor milioane.

Nelu Vladislav, 54 de ani, o făcea pe cunoscătorul într-ale artei și bătea cluburile clujene în căutare de femei tinere disponibile. Nu era un bărbat frumos, însă compensa frecventând sala de forță și sauna și se îmbrăca într-un mare fel, deși, evident, cam prea tinerește pentru vârsta pe care o avea. Părea că nu se putea decide dacă să poarte haine elegante sau să se îmbrace ca un șmecher de cartier cu mulți bani făcuți din traficul de droguri.

Ca de obicei, Siena ajunsese la masa lui din Nightlife fiindcă cineva din grupul ei de prieteni cunoștea pe cineva din grupul de prieteni ai omului de afaceri. De cum se așezară cei patru-cinci tineri pe canapelele din jurul mesei lui Nelu Vladislav, acestuia îi fu clar care era tânăra pe care voia s-o îmbrobodească. Făcu cunoștiință cu ea și se mai văzură de câteva ori, însă Nelu Vladislav urmărea momentul în care să fie singur cu ea – moment care nu mai venea, se întâlneau mereu în mijlocul acelorași grupuri de prieteni și cunoștiințe. Sigur, era evident pentru toată lumea că Nelu Vladislav pusese tunurile pe ea, bărbatul nu era tocmai discret atunci când se aflau cu toții la câte o masă și îi adresa mereu fel și fel de întrebări. ÎI părea bine că Siena terminase ASE, putea s-o impresioneze cu vorbăria de connaiseur de artă: îi pomenea pe Van Gogh, pe Brâncuși, pe Matisse și pe Victor Brauner. Nici într-ale literaturii nu dădea în spate, îi invoca pe Kafka și Balzac ca pe niște vechi cunoștiințe. Am stat destul printre studenții la Litere și Filosofie ca să știu că nu ești vreun om de cultură, îi spunea Siena în gând. La urma urmei, nici nu trebuia, talentul lui era să facă bani – și poate că avea, într-adevăr, o minimă considerație pentru ale culturii și nu-și însușise atât cât știa numai pentru a face paradă.

Dar nu, Siena nu era interesată. Avusese recent o relație de fix două săptămâni cu un disk jokey din oraș. Se culcase cu el fiindcă era frumos și apoi, când el începuse să-și arate latura neplăcută a caracterului, încetase să se mai întâlnească cu el.

*

Cu Paul Florian Rotaru nu se mai văzuse de aproape o jumătate de an. Agentul de vânzări de la AgapeLine o luase de la o vreme pe drogangeală: prietenii lui fumau iarbă, așa că fuma și el. În plus, priza ketamină, și, de câteva ori, cocaină. Darius Nemeș, prietenul lui poet și prof de română, îl sermonase de câteva ori în privința noilor apucături, însă sfârșise el însuși prin a fuma câte o țigară cu hașiș seara, alături de Paul și ceilalți.

Furnizorul grupului era Mircea Nadu, care avea banii necesari alimentării unui astfel de obicei. Avea bani din familie și, pe lângă asta, mai deținea și două service-uri auto în orașul de provincie unde locuiau cu toții. Bă, îți zic, ketamina asta îți pune creieru-n borcan, îi explica Paul trările lui după primele contacte cu substanța de anesteziat caii.

Însă dacă cineva din grupul lui exagera, acela era Mircea Nadu. Slăbise mult de când fuma într-una iarbă – la cafea, dimineața, apoi de-a lungul ziei cu orice ocazie și din nou seara -, după ce oricum nu fusese vreodată vreun voinic. Las-o mai moale, fra, îi spuneau cei din grupul de prieteni, însă el era convins în sinea lui că, dacă ar fi avut banii pe care-i avea el, toți s-ar fi drogat la fel de mult ca el.

Înainte de asta, Paul petrecuse trei zile în Cluj, unde taică-său era internat pentru o vătămare a pancreasului. Avea numărul Sienei în telefon și se întâlniră seara, la o terasă, pe malul unui mic lac artificial. Vorbiră, ca întotdeauna, despre anii de facultate, despre situația de fapt din România și deloc despre un viitor comun.

Petrecură noaptea împreună în garsoniera femeii și stabiliră că urma să se întâlnească peste două luni, când el avea să vină în Cluj la un eveniment organizat de corporație.

Când se întoarse în micul lui oraș de provincie, prietenul poet Darius Nemeș îl invită la o lansare de carte.

Cartea era a lui, a lui Darius Nemeș adică, al treilea său volum de poezii. Cât dracul mai ai de gând să mai scrii la chestiile alea, îl întrebase jocular Paul. Până mor, probabil, îi răspunse Darius Nemeș, sau până simt că voi fi spus tot ce aveam de spus, dar e mult prea puțin probabil ca asta să se întâmple înainte ca să mor. Bine că nu m-am făcut poet, râse Paul, bine că n-am fost vreun mare cititor ca tine, altfel poate că nu scăpam și ajungeam poet.

Lansarea avu loc pe 18 octombrie. Erau acolo în principal alți profesori, în sala de marmură a primăriei. O parte dintre cei prezenți scriau și ei. Doi critici – unul dintre ei venit din partea Uniunii Scriitorilor – vorbiră despre volum câteva minute fiecare, după care Darius Nemeș recită câteva poeme. Paul se simțea oarecum stingher, asculta cu atenție versurile și își spunea că erau probabil bune.

După lansare, Darius Nemeș se urcă în mașina de serviciu a lui Paul și porniră amândoi spre centru. No, poate vii mai târziu pe la mine, mai bem o bere. Mai târziu am ora de yoga. Dumnezeule mare, te-ai apucat de yoga? Ți-am spus că mă apuc. Da, dar am zis că e așa, un gând – îți trece... ȘI ce faci acolo? Yoga. Stai în lotus și de-alea? Exact. Păi da, oricum, voi, literatorii sunteți așa, mai nebuni. Pe Osho îl citești? Clar, răspunse Darius Nemeș. E clar atunci, râse Paul.

Profesorul de yoga era venit de undeva din Moldova și avea aproape 60 de ani. Se însurase și divorțase de trei ori și Darius Nemeș nu se putea hotărî dacă asta arăta un temperament care nu se pupa prea bine cu postura de yoghin sau dacă, pantha rei, era tocmai semnul unei magnanimități impasibile față de meandrele vieții și o atitudine foarte zen. Până una-alta, învăța să-și golească mintea și să mediteze.

*

Peste zece zile, Paul Rotaru era mutat de acasă. Ar fi trebuit să se mute de mult, își spunea, însă se zgârcea la bani. Noul lui serviciu de la AgapeLine venea și cu un salariu bun, așa că luă în chirie cu un prieten, fost coleg de liceu, un apartament cu două camere în primul bloc al cartierului de mai jos de spital, cartierul pensionarilor. Pe colegul lui îl chema Flaviu Toader și lucra la o farmacie din oraș. Se înțeleseseră să ia o chirie împreună într-una dintre serile petrecute în oraș, cu grupul comun de prieteni. O altă variantă, se gândise Paul, ar fi fost să stea singur într-o garsonieră închiriată, însă în apartament era mai mult loc ca să-și primească prietenii; în plus, se înțelesese întotdeauna bine cu Flaviu Toader, ascultau aceleași lăutărești vintage și, la fel ca mulți alții de vârsta lor, muzică de club, aveau mixuri de ore întregi pe laptopuri.

Și bineînțeles că, odată cu mutarea, traseră un chef de casă nouă. La chef se prezentară opt prieteni, fiecare aduse băutură, în timp ce droagărul cu vechi state Mircea Nadu aduse hașiș împachetat în staniol de ciocolată.

Într-o seară, peste două săptămâni, Paul îl întrebă pe colegul lui de apartament dacă i-ar fi surâs ideea să cheme o prostituată selectată dintre cele care își făceau reclamă pe internet. Flaviu Toader refuză, avea o prietenă care lucra și ea în domeniul farmaceutic și căreia voia să-i fie loial. Chestie de caracter, îi explică lui Paul. Eu vreau să mă știu corect, dacă ea calcă strâmb punem punct și gata. E și ăsta un mod de a aborda o relație, îi spuse Paul. În ceea ce-l privea, nu și-ar fi făcut atâtea scrupule, însă renunță la ideea de a chema curva.

Viața în noua locuință era plăcută. Cei din grupul de prieteni veneau mereu, se bea și se fuma, banii ajungeau – pentru moment, se gândea Paul, nu renunțase deloc la ideea lui de a ajunge într-o bună zi bogat. Și într-o bună zi însemna înainte să meargă în baston.

Flaviu Toader era un cetățean mai liniștit, motiv pentru care se și înțelegea atât de bine cu poetul profesor Darius Nemeș. Flaviu citea, avea tot timpul câte o carte pe noptieră. ȘI acum ce citești? îl întrebase Paul. Mo Yan, am înțeles că se prtonunță Yen, un chinez care a luat premiul Nobel. Fain? Da, da, e un așa... un Garcia Marquez al orientului extrem. Sper că nu te faci scriitor ca Darius. Nu, nu, nu am veleități. Darius s-a apucat de yoga. Da, știu.

Pe lângă cărți, Flaviu Toader era un mare împătimit al jocurilor video – al celor de strategie, mai exact. După ce se întorceau seara din barurile unde congregau cu amicii, Flaviu accesa executabilul jocului pe laptop. Ce joci acum? Îl întreba Paul. Rome doi modificat.

Flaviu juca cu romanii, bineînțeles, și era în război cu cartaginezii. Se bătuse ca un leu pentru Sicilia, dar, cum juca pe very hard, cartaginezii îl împinseseră înapoi în Magna Grecia. Pierdu apoi și sudul Italiei în fața Regatului Epirului (cu însuși Pyrrhus la cârmă). Nu îi păru rău: astfel, trupele epirote deveneau un scut între el și invadatorii cartaginezi care debarcau din Sicilia în sudul Italiei. În general, Flaviu era interesat de zonele civilizate, de aceea nici măcar nu încercase să cucerească zona subalpină din nordul Italiei, populată de barbari – veneți, boi și alte seminții. Visul era să ia lumea dezvoltată, după ce avea să termine, dacă avea să termine, cu cartaginezii: Grecia, bineînțeles, și apoi Asia Mică și, mai la est, Imperiul Seleucid, și în Africa Egiptul. Dar toate astea erau niște vise îndepărtate: deocamdată se chinuia să stingă un război civil și urmărea pe YouTube filmulețe care explicau ce anume trebuia să facă pentru a preveni astfel de secesiuni în viitor.

Și când te însori cu prietenă-ta o să mai ai timp să joci? îl întreba Paul. Îmi fac, răspunse Paul. Dar nu cred că ne luăm, nu cred că lucrurile merg într-acolo. Dar tu tot ai grijă să nu calci pe bec. Bineînțeles, cât timp mai suntem împreună eu joc corect.

Și cam era vremea însurătorilor: cuplul format din Nicu și Raisa urma să dea tonul luna viitoare, în sala de nunți Belle Epoque de la periferia orașului. Erau doi stâlpi ai grupului lor de prieteni. Ce scandal îi făcuse Raisa lui Nicu atunci când îl prinsese că fuma iarbă cu ceilalți! Erau simpatici împreună și erau împreună încă din liceu. Păi era și vremea să se ia, zise Paul.

La nuntă, Paul Rotaru făcu o cucerire, pe numele ei Mirela Baciu.

Mirela avea o reputație de libertină, și, cum era o femeie atrăgătoare, bărbații care întorceau capul după ea nu ezitau s-o califice drept curvă. Mirela sfida totul; în plus, cunoscându-l și pe Mircea Nadu , se mai și droga din când în când. Lucrase episodic, dându-și de peste tot demisia, fiindcă avea bani, taică-său era proprietarul unei firme de protecție și pază. Era destul de înaltă, suplă, brunetă, i se spunea buzoasa și, deși avusese o relație întinsă pe mai mulți ani, era hotărâtă să nu se căsătorească.

Și zi așa, Mirela, n-ai de gând să te măriți? Poate te conving eu, își începuse Paul asaltul. Mirelei îi plăcu tupeul lui, îi plăcu și înfățișarea lui și Paul plecă de la nuntă cu numărul ei în telefon. Se văzură apoi în oraș de câteva ori, întotdeauna cu prietenii în jur – când o suna, ea îi spunea că era cu ai ei în barul ori clubul cutare, așa că Paul îi lua și el pe ai lui și mergea într-acolo. O sărută când dansau împreună și, la câteva seri după aceea, îl sună pe colegul de apartament Flaviu Toader cerându-i să elibereze locuința pentru noaptea aceea. Păi și eu unde dorm? La prietenă-mea nu pot să mă duc că stă cu părinții. Frate, ia o cameră la Onix, pe bune, îți dau banii înapoi dimineață.

A doua zi, după ce Mirela Baciu îi trase amical o palmă peste fund și plecă, Paul se găsi bându-și cafeaua și făcând în gând o comparație între această femeie și Siena Păduraru. Siena era mai convențional frumoasă, Mirela era țâcnită... Dar nici Siena Păduraru nu avea tocmai toate țiglele pe casă... Apoi îl sună pe Flaviu Toader: coast is clear. Clear sau nu, sunt la munca. Cum ai dormit la hotel? Ce dormit, n-am închis un ochi toată noaptea.

Cu numai două seri înainte, Paul își vizitase părinții, era ziua de naștere a tatălui său. Bă, tu când te însori? îl întrebase taică-său. Dar Paul era de părere că putea să mai aștepte câțiva ani, și se gândi din nou la Siena Păduraru în ipostaza de soție. Pe de altă parte, poate cunoștea vreo tipă valabilă în oraș. Între timp, trebuia să facă mai mulți bani, trebuia să fie deja realizat când avea să-și facă o familie.

*

Poetul profesor Darius Nemeș încerca de ceva timp să lanseze o poetă tânără, să-i publice prima plachetă de versuri.

În acest scop, își contactase toate relațiile din lumea literară, pe cele mai multe prin e-mail. Talentul tinerei, pe nume Paula Gavin, i se părea săritor în ochi. I-auzi, o cheamă Paula? întrebă Paul la o cafea cu Darius, așezați la o terasă pe bulevardul central. Și e faină poeta Paula? Are farmec, îi spuse Darius Nemeș. Bun, deci urâțică dar cu farmec, zise Paul. Ba nu-i deloc urâțică, zise Darius, supus la ironii din partea soției care îl vedea atât de implicat în eforturile de publicare a tinerei literatoare.

Până la urmă, Darius Nemeș reuși să-i plaseze câteva poezii într-o revistă ardeleană, dar nu și să convingă o editură să-i scoată un volum. Pe Paul îl distra să urmărească eforturile dramatice depuse de prietenul lui pentru a o debuta pe poetesă.

În orice caz, Paul era ocupat până peste cap: cu jobul lui corporate, pe de o parte, și cu gestionarea firmei de optică medicală, pe de alta. Managerul magazinului era Feri Laszkai, pe care îl cunoștea de când intrase în slujbă la AgapeLine. Feri Laszkai era și el pe punctul de a intra în aceeași companie când Paul îi propusese să se ocupe de optică. Vânzările mergeau bine, Paul câștiga bani. O pată de culoare în toată această poveste era soția lui Feri, Silvia. Era o pată de culoare fiindcă toată lumea știa că lucrase ca maseuză într-un bordel din Spania. De fapt, era vorba de trei bordeluri, toate în zona Granadei. Silvia se întorsese cu ceva bani puși deoparte din peninsula iberică și, la scurt timp, Feri o ceruse de soție. Cum în oraș se știa cum își strânsese banii (doi fotbaliști originari din urbe merseseră la curve într-o seară și dăduseră peste ea) nu putea să-i ascundă viitorului soț fosta ei îndeletnicire. Așa că i-o declarase verde în față, spunându-i că-i păruse opțiunea cea mai lucrativă. Feri petrecuse vreo două zile sorbind scotch și fumând fără pauză, după care îi declară că o iubea și trecutul nu conta. Ce a fost, a fost, tragem linie, contează ceea ce va fi de acum încolo, îi spusese lui Paul, cu care se împrietenise de ajuns ca să discute viața lui sentimentală. Și Silvia se obișnuise să mai întoarcă câte un cap pe stradă, să audă șoapte sau chiar râsete și fluierături în spate. Noi, românii, suntem de baltă rău de tot, îi spusese unei prietene. Păi, dincolo nu-i pasă nimănui cine ești și cu ce te ocupi. Lipsă de civilizație...

După o vreme, Paul începuse să se gândească să se mute singur, Se înțelegea bine cu Flaviu, dar ar fi vrut totuși să aibă un loc numai al lui. Nu tot în cartierul pensionarilor, îi spusese profesorului poet Darius Nemeș. Cartierul ăsta e cenușiu și tăcut, are un aer funebru, ceva morbid, poate de unde cam toți locatarii din el se pregătesc de marea trecere... Nu, vreau să mă mut pe bulevardul central, acolo e viața, baruri, cofetării, fast-food-uri și terase, clubul Neo în clădirea fiscului! Ieși dimineața pe terasă ca să fumezi o țigară, tragi fumul în piept, privești de-a lungul bulevardului și simți că trăiești... Aici, printre pensionari, simt că m-am boșorogit, parcă am și eu șaizeci și abia am ieșit la pensie.

*

Însă avea să mai treacă o vreme până când Paul să înceapă să-și caute o altă chirie. De ce nu faci un împrumut la bancă și-ți iei apartamentul tău? îl întrebase Darius Nemeș. Adevărul era că Paul nu știa dacă era o idee bună sau nu. Oricum, vreau să fac destui bani ca să-l cumpăr cu banii jos. O! Așa da... Din optică? Nu numai, mai am și alte idei. Vezi, dacă nu erai poet, aveai și tu idei din astea. Să știi că dacă ești poet nu înseamnă că-ți lipsește simțul afacerilor, îi spusese Darius Nemeș. Asta e o proiecție culturală romantică, poetul departe de a avea simț practic. La nevoie, știu și poeții să facă bani. Oricum, mai bine poet decât ca Șontai.

Șontai Liviu voia să se călugărească. Nimic nu anunțase această propensiune a vechiului lor prieten, tovarăș de joacă la bloc și mai apoi coleg de liceu, după care absolvise cursurile facultății de mine.

Ce zici de Șontai, a înnebunit? îl întrebase Paul pe Darius Nemeș, turnându-și bere în pahar. Păi credința e un soi de nebunie, de-aia e frumoasă, dar și periculoasă. Ce vrei să zic? Și eu mă rog, îi spuse Darius, dar dacă el are chemarea asta... Da, păi ne rugăm, și eu vreau să stau bine cu Bărbosul, zise Paul, numai că mi se pare așa, picat din cer, la propriu și la figurat. În Germania o fi devenit credincios? Da, unde altundeva? Șontai Liviu plecase la muncă în Germania cu zece ani în urmă, când era un tânăr ca ei toți, ba chiar făcea mișto de popi și de pupătorii de moaște. Acum, cu câteva săptămâni în urmă, vorbise cu duhovnicul lui să intre în perioada de probă la mănăstirea de lângă Turda. Ce să mai zici? zise Paul. Viața cu-ale ei surprize...

Tot mai bine decât Relu, adaugă Paul. Relu sau Rică (de fapt, Aurelian) Olteanu făcuse demersurile pentru a se înrola în armată. Asta e vârsta, concluzionase Darius Nemeș, unii se însoară, își fac familii, alții, ca tine, se pun pe făcut bani, alții se călugăresc și alții se duc în armată. Am un mare respect pentru militari, clarificase Paul, dar nu înțeleg ce motivație... ce resort... Crezi că avem de-a face cu un patriot? Poate vrea să tragă cu arma, să omoare oameni. Nu, spuse Darius Nemeș, cred că e fascinat de chestia asta cu armata. Sunt unii care au visul ăsta de copii, să se înroleze... Poate ajunge prin Afganistan, cu trupele NATO. Americanii vor să plece din Afganistan, ce greșeală!

Peste câteva zile, Siena Păduraru îl sună pe Paul, anunțându-l că avea să treacă prin urbea lui, în drum spre București și că avea două-trei ore între două autocare. Paul citea când îi sunase telefonul. Din când în când, mult mai rar de când începuse slujba la AgapeLine, petrecea câte o după-masă cu o carte. N-ar fi fost rău ca, atunci când o să aibă bani, să fie și cultivat. Citea mai ales clasicii de secol XIX și autori români contemporani. În acel moment, era cu nasul într-o pagină de Nicolae Breban.

Primul lucru care îi trecu prin cap lui Paul (Darius Nemeș nu era de față ca să i-l împărtășească) fu întrebarea dacă avea sau nu să reușească s-o oprească pe Siena în oraș peste noapte. Dar dacă nu, de ce îl mai sunase?

O luă cu mașina din autogara de lângă benzinăria Mol și intrară în fast-food-ul Peters de pe bulevardul central.

Se plimbară prin oraș, mâncară vată pe băț și gogoși cu Finetti, autocarul plecă fără ea și petrecură noaptea împreună la hotelul Onix, în unul dintre apartamentele stabilimentului. Ar fi fost ridicol să-l sune pe Flaviu să elibereze casa; în plus, ți-am spus, cartierul ăla mă deprimă, îi spusese a doua zi poetului Darius Nemeș. Cât ai dat pe apartament? îl întrebase. Două milioane și jumătate, îi răspunse Paul în monetarul de dinaintea reformei. Păi da, merită, zise Darius Nemeș. La fel de bine arată? Și mai bine, zise Paul.

Din nefericire, peste numai câteva zile avu loc un trist eveniment: fratele mai mic al lui Nicu, cel însurat cu Rebeca, component al grupului de prieteni, se aruncase pe geam de la etajul al treilea și murise la impact. Ce o fi cu tinerii ăștia? întrebase o pensionară care trecea pe lângă mașina de poliție și ambulanța sosite la fața locului. Mi-e o milă de ei..., spusese proprietara second hand-ului de la parter, privind prin vitrină, cu lacrimi în ochi. Nicu era distrus, nevastă-sa nu reușea nicicum să-l mângâie.

Avea probleme psihice? îl întrebă Darius Nemeș pe Paul înainte de înmormântare. Se pare că lua antidepresive. Poate că nu le-a mai luat, sau poate că au avut efecte adverse.

La înmormântare se adună întregul lor grup de prieteni. Totuși, Paul nu rămase la masa de pomenire de după coborârea în mormânt. Pretextă o urgență la serviciu și o șterse englezește.

*

În sfârșit, veni și ziua în care Paul Florian Rotaru luă în chirie un apartament cu două camere într-un bloc turn ridicat de-a lungul bulevardului central. Mobila fusese schimbată de numai câțiva ani, era fericit. În ceea ce-l privea pe fostul coleg de apartament, Flaviu Toader, acesta își aduse prietena să locuiască cu el. Acum putem fute amândoi în lege, îi spusese râzând lui Paul.

Bineînțeles, Paul trase un chef de casă nouă, invitând toți amicii. Muzică, băutură, iarbă pe balcon. Cât despre partea cu fornicația, mai în glumă, mai în serios: trebuia să-și găsească o femeie disponibilă contra cost, nu avea chef, timp și – îi spuse lui Darius Nemeș – nici bani să își facă o prietenă. Vorbește cu Sandu Mihaks, îi spuse Darius, n-are rost să apelezi la vreuna de pe net, astea au și pește și nu știi cu cine te încurci.

Sandu Mihaks, împătimit al jocurilor de noroc și al pariurilor sportive, plasa din când în când, pentru un ban în plus, fete faine din oraș bărbaților cu bani veniți, de cele mai multe ori, să schieze într-una dintre stațiunile de iarnă de pe munții care înconjurau valea. Nu-i o idee rea, îi spuse Paul lui Darius Nemeș. Sigur știe pe cineva. Însă nu avea numărul de telefon al lui Sandu. Îl găsești toată ziua în cazinoul de lângă fisc, spuse Darius Nemeș, își joacă acolo pensia și banii în plus pe care-i face din tot felul de învârteli.

Și, a doua zi, pe la cinci după-masa, iată-l: Sandu Mihaks, cu burtă de finanțist și chel ca-n palmă, lovind cu sete butoanele păcănelei din fața lui. Se rezolvă, se rezolvă, îi spuse lui Paul Rotaru după ce se salutară. Paul nu vorbea cu el la pertu, Sandu Mihaks se apropia încet și sigur de 60 de ani. Își luă sticla de bere și se așeză cu Paul la masă, trecându-i în revistă toate fetele care erau în oraș, fiindcă cele mai multe plecau periodic la produs în vest. Paul îi spuse lui Sandu că îi părea rău că nu se gândise să le facă niște poze, nicio problemă, îi spuse Sandu Mihaks, le iei pe rând și te oprești la aia care-ți place. Până una-alta, trebuia să meargă pe mâna lui Sandu și a descrierilor lui. Se pare că cea mai dăruită era o brunetă care locuia undeva prin cartierul coloniei și care făcea și videochat. O sun eu mai întâi, îi spuse Sandu, apoi apelă, vorbi și îi întinse telefonul lui Paul. Rămase să se vadă într-un dintre seriile viitoare.

Peste încă vreo săptămână, Paul dădu peste Nurli, fratele unuia care, în Cluj, ieșea din când în când în oraș cu grupul de prieteni din care făcea parte și Siena Păduraru. De la Nurli află, printre altele, că Siena avea un prieten. Să vezi că se mărită, se gândi Paul.

Și într-adevăr, de două săptămâni de zile, Siena se vedea cu Sebi Giurgiu, băiat frumos, sportiv și masterand la științe politice. Masteratul îl făcea acum, la 35 de ani, când terminase facultatea era pur și simplu prea prins cu fotbalul. I-auzi, un fotbalist care are ceva în cap, îi spuse Paul celui care îi dăduse vestea. Însă nu avea să fie o relație obișnuită; după o scurtă perioadă de inflamare, Siena și Sebi Giurgiu continuară să se vadă sporadic, fără să fie un cuplu. Din conversațiile ulterioare cu Nurli, Paul deduse că nu erau împraună. Poate că se mai lovesc din când în când, ghici Paul ca-n globul de cristal. Ei, parcă poți să știi? îi spuse Darius Nemeș. O fi fost așa, ceva trecător. Mai bine mă ocupam cu poezia, îi spuse Paul ironic. De bine, de rău, Darius găsise unde s-o publice pe tânăra poetă Paula Gavin. O editură din oraș, plătești și scoți cincizeci sau o sută de exemplare... Sau mai multe, dar nu e cazul. Și poeta nu-ți arată puțină recunoștință? Paul, știi că eu... cu Clara sunt fericit.. nu se pune problema... Dar eu, Darius? Eu am vreo șansă la poetă? Să știi că am mai citit și eu niște poezie la viața mea.

Darius Nemeș îi fu recunoscător lui Paul că nu pomenise nimic de episodul petrecut cu vreo trei ani în urmă, singura penumbră din căsnicia funcțională a poetului. Venea, într-o joi seară, de la o întrunire cu ceilalți literați, era iarnă și se făcea întuneric devreme și după ce coborî din microbuz îl văzu traversând strada la semafor pe Eduard Petrescu, coleg de muncă cu nevastă-sa. Nu reuși să-l strige; încetini pasul, trecând prin fața vitrinelor și fixând cu privirea zăpada murdară de pe trotuar. Clara avea să-l ia în râs dacă o să-l simtă bănuitor, bătându-și joc cu superioritatea ei de femeie rasată. Și atunci? Eduard Petrescu ăsta era un tip arătos, poate că venea din altă parte, Doamne ajută, Clara nu era femeia care să se culce cu unul sau altul fiindcă arată bine. Drept dovadă, și-a luat poet! îi spusese Paul atunci, cu trei ani în urmă.

Până una-alta, îi spuse Paul, avea nevoie de bani, voia să deschidă o cramă în apropierea pieței centrale. În sfârșit, pe domeniul tău, spuse Darius Nemeș, de fapt toate investițiile astea sunt un singur domeniu, îi spuse Paul. Găsise, printr-un prieten de familie, persoana care să-i împrumute 15.000 de euro: un cetățean la vârsta a treia, fost ștab înainte de Revoluție. Omul, află Paul, făcuse destul de mult rău folosindu-se și fiind folosit de organele de la Securitate. Vezi, bă? Tot ăștia au bani, îi spuse lui Darius Nemeș. Cum-necum, în scurtă vreme deschise crama, unde anagajă ca vânzătoare o prietenă săracă a mamei lui.

*

Timpul trecea repede. Pe la mijlocul iernii, o sună pe Siena Păduraru ca să-i ofere condoleanțe la moartea tatălui ei.

Tatăl Sienei, Iorgu Păduraru, se luptase în ultimii cinci ani cu un cancer la oase. Boala dădea înapoi, pentru ca apoi să avanseze din nou. Fusese operat de mai multe ori.

Când te măriți și tu? o întreba pe fiică-sa, însă Siena, deși ținea la el, nu avea de gând să-i facă bucuria asta, cel puțin deocamdată.

La înmormântare se înființă și Sebi Giurgiu, spunându-și că așa se făcea de vreme ce se culca cu ea din când în când.

Paul rămase o clipă pe gânduri, noaptea pe la unu, spunându-și că era îngrozitor să-ți pierzi tatăl, știind că urma să treacă și el, cândva, prin asta. Apoi șirul gândurilor i se frânse fiindcă, sub geamul lui, în puterea nopții, se purta o conversație la un volum ridicat, doi bărbați coborâți dintr-un taxi strigau măscări către o femeie care tocmai ieșise și ea, la fel ca ei, din clubul de lângă clădirea spitalului.

A doua zi, cu puțin timp înainte să cadă prima zăpadă, trebuia să fie prezent la nunta vară-sii Ionela. Și, bineînțeles, Siena avea să fie acolo. Și, bineînțeles, o s-o invite la el spre dimineață, la spartul chefului.

Numai că Siena fu curtată agresiv de fiul șefului poliției din oraș; dansă cu ea, o urmări prin sală, se așeză la masa ei. Adevărul era că Paul pur și simplu nu știa ce ar fi trebuit să facă. Până la urmă, deși răspunsese atențiilor bărbatului, Siena îi spuse miresei că era pur și simplu prea tânăr, avea abia 27 de ani. Și generația ei era la vârsta la care venea al doilea copil.

La patru dimineața, se urcă cu Paul Rotaru în taxi. Erau amândoi amețiți de băutură.

A doua zi, ea se trezi înaintea lui și își făcu o cafea. Paul se dădu jos din pat și luă farfurioara de pe ibric, era gol, ar fi putut să fiarbă și pentru el. Apoi Siena o apucă spre ușă, Paul Rotaru o urmări cu privirea, întrebându-se dacă era momentul să spună ceva.

— Ne auzim, îi spuse femeia și ieși în stradă.