text apărut în vol. Cel mai mult și mai mult, ed Arthur, 2017

În vremuri vechi, dar nu foarte îndepărtate, trăia un înger pe nume Florel. Nu coborâse de multă vreme în lume și nu era prea încântat de misiunea pe care o primise, căci avea în grijă un zmeu nesuferit. Din acest motiv, nu plutea deasupra ocrotitului său cu toată dragostea, ci mai mult așa, din datorie. S-a întâmplat ca într-o zi, bietul zmeu să rămână fără o ureche. Florel își vedea de treaba lui, pierdut în vise, iar un prinț cutezător a coborât în Valea Zmeilor și din una-n alta, harști, a și tăiat cu sabia urechea nefericitului zmeu. 

Poate că bunul Dumnezeu l-ar fi iertat pe înger, pentru delăsarea sa. Dar Sfânta Vineri nici n-a vrut să audă. Ea, care ocrotește toate lighioanele pământului, a socotit că îngerul Florel merita să fie pedepsit. Așa că i-a luat aripile lui de înger, transformându-l pe loc într-un spiriduș:

 — Ai să fii atât de rău că nimeni n-o să te mai iubească! l-a amenințat Sfânta. Apoi înmuindu-se i-a mai spus: dar îți las o cale - să găsești măcar unul dintre cele trei lucruri care sunt pe lume numai pentru tine!

 Florel a căzut din cer pe iarba înrourată și a simțit imediat cum crește în sufletul lui buruiana înveninată a disperării. Din ființa nepăsătoare care era, fostul înger a devenit un spiriduș cu față împietrită și ochi răscolitori. Doar mintea i-a rămas lipită de pâcla dulce a viselor lui. 

*

Aceste întâmplări s-au petrecut pe vremea principelui Mavrocordat, când cetatea Bucureștiului se pregătea de marea sărbătoare a Sfinților Petru și Pavel. Oamenii mișunau grăbiți pe străzi, cărând în spate coșuri cu cireșe, în timp ce trăsurile, împodobite cu ghirlande de răsură, erau pregătite pentru distracțiile care urmau să cuprindă în curând întreaga cetate. Iar printre ei, pulsa și sufletul zbuciumat al unei fetițe, pe nume Zinica. 

Nu împlinise încă 8 ani. Era fata unui mic negustor de mărgele. Nu mai avea mamă, nu avea frați și nici alte rude. De dimineața până seara, cutreiera maidanele din spatele casei lor, făcându-și vise pe care părintele ei nici măcar nu le bănuia. Zinica voia să știe tainele lumii. Își dorea să călătorească în ținuturi fermecate și se gândea, în secret, că într-o zi o să fie mai presus de orișicare om. Iar tărâmul tuturor promisiunilor începea din marginea orașului, unde era casa unei vestite vrăjitoare, pe nume Tranca. 

Pentru că tot era zi de sărbătoare, iar tatăl ei stătea până târziu să-și vândă mărgelele, Zinica a luat-o pe drumul bineștiut, de cum s-a-nălțat soarele. 

Casa vrăjitoarei se ridica pe malul Bălții Albe și, cu toate că era încă zi plină, lumina părea suptă de acoperișul cenușiu, ca o movilă de scrum. 

*

Fetița se apropie de ușa casei, hotărâtă ca de data asta să atingă bila aurie care spânzura de un lănțug. Dar când fu suficient de aproape, în burta globului galben se deschiseră pe neașteptate doi ochi, care păreau adevărați. Zinica se trase înapoi speriată, apoi, se uită în toate părțile, să se asigure că n-o vede nimeni. Locul era pustiu, iar cea mai apropiată casă era așa de departe, că părea un bob de mazăre. Cei doi ochi o priveau cu bunăvoință. Își potrivi rochița vărgată, care-i dădea un aer destul de serios, apoi atinse din nou bila de aur, din miezul căreia o priveau ochii jucăuși. Cum atinse metalul rece, din străfundul casei se auzi imediat un râs gros. Ușa  neagră strălucea, netedă ca o limbă. De sub acoperiș năvăliră valuri subțiri de fum, iar un glas, care i se păru prietenos, spuse:

— Vino mai târziu, fetița mea!

Dar Zinica nu avea niciun chef să plece, mai ales că un gând o lovise drept în creier: dacă vrăjitoarea nu era acasă? O luă încet pe lângă zidul alb, pipăindu-l ca și cum ar fi fost din joacă. Era un zid normal, fără capcane. Ajungând în dreptul unei ferestre, scoase din buzunarul rochiei un briceag și încercă giurgiuveaua. Fereastra se deschise singură, ca și cum o mână nevăzută ar fi împins-o dinăuntru. Se uită iarăși în jur și, după ce-și trecu degetele prin părul ciufulit, se prinse cu amândouă mâinile de pervazul ferestrei și din câteva mișcări fu în casă. 

Pe când pășea cu prudență printre două cufere prăfuite, o mână  de fum alburiu se desprinse alene de pe tavan și strânse încet fereastra pe care tocmai intrase.

*

În vremea asta, Tranca ieșea din desimea pădurii, bucuroasă ca în zi de sărbătoare. Ea fusese toată dimineața plecată, rătăcise prin Valea Gaițelor, unde știa că-și fac veacul licuricii, piticii de smarald ori, mai rar, spiridușii. Voia să-și înnoiască zestrea ei de vrăji și avusese noroc. Pe când răscolea iarba cu vârful cârjei, din înaltul coroanelor de stejar căzuse, chiar la picioarele ei, un spiriduș proaspăt, ca o cireașă. Era fostul înger Florel, devenit dintr-o dată un spiriduș acru, pe nume Iuli. 

Tranca îl luă iute în podul palmei, fericită peste măsură, pentru că un spiriduș era atât de greu de prins că nici nu se mai gândise de ani buni la vreunul. Or, Iuli, fiind proaspăt aruncat din leagănul Raiului, încă zăpăcit de schimbare, nu știa pe ce lume se află.

Vrăjitoarea profită de situație și scoase din fundul traistei un ou proaspăt, pe care îl pusese acolo pentru orice eventualitate. Căci un ou este ca o cheie care se potrivește la multe vrăji. Din sămânța lui se pot plăsmui zâne mici ori se poate deschide poarta nevăzută spre castelul din miezul pământului, unde sunt adunate toate minunile vrăjitorești. 

Tranca sparse coaja oului cu un piron de mărgean și dădu drumul spiridușului în gelatina cețoasă. Apoi bolborosi de trei ori ex silenda fies servulus, cu ochii pe spărtura mică. Într-o clipă, oul se închise, fără să mai rămână vreo urmă din micul orificiu, iar Tranca îl privi cu buzele strânse și ochii arzători. Avea în mână o comoară, care însă trebuia vândută repede, căci, din câte știa ea, un ou cu spiriduș aduce noroc la început, în primele săptămâni, după care pune stăpânire pe sufletul stăpânului său și-l distruge fără milă. Prin urmare,  se grăbi spre casă, perindând prin minte cumpărătorii posibili.

*

Zinica, uluită de lucrurile numeroase pe care le găsise în casa vrăjitoarei, uitând teama de la-nceput, răscolea un cufăr mohorât, tapetat cu pânză mov. Deasupra ei se unduia palma de fum, rotindu-și din când în când degetele lungi, ca niște fuioare. Printre șaluri și casete, se afla și o cutie, care părea din argint, bătută cu ametiste de toate mărimile. Fetița o deschise și spre dezamăgirea ei, înăuntru era o carte. Și cum nu știa să citească, tocmai se gândea s-o lase de-o parte, când mâna coborî ca o ceață și răsfoi cărțoiul pe care Zinica îl sprijinise de marginile cufărului. Deasupra literelor înnodate și aliniate unele sub altele, erau desene colorate, atât de bine făcute, încât fetei i se păru că sunt vii. Mâna de spumă se opri brusc, iar Zinica nu știa unde să se uite mai degrabă: după degetele fantomatice, care se depărtau, ori la imaginea din carte.  Desenul reprezenta o sticluță borțoasă, închisă cu un dop în formă de cap de lup. Înăuntru ei se vedeau niște petale pufoase, care păreau să se miște, ca și cum un vânt duios ar fi trecut prin inima lor. Zinica vru să atingă hârtia colorată, când în spatele ei se auzi un glas supărat:

— Cine ești dumneata, coconiță nepoftită? 

I se aprinseră urechile, dar nu-și pierdu cumpătul, ci se întoarse s-o privească pe femeia care-i vorbise. Vrăjitoarea o cântări din ochi pe fetița al cărei cap negricios ieșea din rochia dungată, ca dintr-un pachet de cofetărie. 

Lăsând cu totul de-o parte situația hoțească în care se afla, Zinica spuse cu voce curgătoare ca mierea:

— Bine te-am găsit sănătoasă, mamă Tranca! Sunt Zinica, fata mărgelarului de la Precupeții Vechi. Am venit la dumneata ca să mă înveți drumurile vieții.

Vrăjitoarea, auzind-o, fu imediat măgulită de felul în care i se adresase, înmuindu-se pe loc. Și atât îi trebui fetiței! Imediat începu să se plângă de mână vrăjită, susținând că aceasta o îndemnase să intre în casă și să caute în cufărul mov.

— Este mâna zânei Razelta, draga mea, zâna care trăiește deasupra norilor, îi spuse ea, în timp ce scotea din traistă oul, în care îl zăvorâse pe sărmanul spiriduș. 

Fetița se cuibări într-un scaun îmbrăcat în pânză înflorată, trăgându-și picioarele sub rochița ei verde, cu dungi albe, iar scaunul se foi și el bucuros s-o primească.

— Eu știu multe lucruri, fetița mea, însă nu sunt toate de spus, iar unele chiar este mai bine să nu fie știute de nimeni.

În timp ce Tranca se lăuda cu darurile ei, Zinicăi îi căzuseră ochii pe oul, pus acum într-un castronel de abanos. Coaja i se luminase într-un loc, devenind transparentă ca un sloi de gheață, și pe când voia să-ntrebe ce-i cu oul, în haloul de lumină începu să se zărească fața nefericită al spiridușului Iuli.

— Nu te uita la oul ăla, că nu e pentru tine! o avertiză vrăjitoarea.

— Și de ce n-ar fi? întrebă Zinica, în timp ce continua să-l privească pe micuțul din ou, supărat și neclintit. Era un omuleț cât degetul ei mic, atât de lucios, ca și cum ar fi fost smălțuit din cap până-n picioare, peste hainele foarte elegante. Căci spiridușul era îmbrăcat cu pantaloni până la genunchi și haină scurtă, ca un băiat de curte domnească.   

— Vrei să știi ce este? Ei, bine, fetița mea, este un spiriduș tânăr, pe nume Iuli. Peste câteva ore va simți suflul vieții, iar de-aici încolo, răutatea lui va fi fără margini!

Spiridușul Iuli auzi cuvintele vrăjitoarei și-o tristețe mare i se așeză pe suflet. 

— Iar dacă cineva, Doamne-ferește, va sparge oul ăsta, va fi vai de capul lui, mai spuse vrăjitoarea.

— De ce?

— Pentru că spiridușii sunt nerecunoscători!

Lui Iuli, cuvintele vrăjitoarei i se păreau prostești și-ar fi vrut din toată inima să n-aibă dreptate. 

— Și ca să vezi cum stă treaba, am în pod o viespe care știe tot felul de întâmplări cu spiriduși, mai spuse Tranca și plecă să aducă viespea povestitoare.

De cum dispăru însă, Zinica și-nșfăcă oul, ridicându-l repede în dreptul ochilor. Prin coaja transparentă, spiridușul o privea fără zâmbet. 

— Vasăzică, te cheamă Iuli! șopti ea, ținând oul cu doar două degete. Ce-mi dai, dacă te scap de vrăjitoare?

Luând-o pe neașteptate, spiridușul îi răspunse cu voce caldă și sonoră, ca a unui preot:

— Îți îndeplinesc ce-ți dorești cel mai mult și cel mai mult!

Fetița se gândi un timp, apoi întrebă cam de sus:

— Poți să-l îmbogățești pe tatăl meu?

—Bineînțeles, îi răspunse din nou spiridușul, cu aceeași voce convingătoare și măreață. 

Zinica luă oul și-l strecură într-unul dintre buzunare și, în timp ce vrăjitoarea continua să vorbească, moșmodindu-se prin pod, fetița se îndreptă glonț spre ușă și-o rupse la fugă.

 Iar în urma ei, scaunul cel înflorat oftă din greu.

Prin 2016, cred, Tina Sâmihăian mi-a cerut să scriu o poveste despre un spiriduș. Și chiar am scris-o, apărând în volumul Cel ami mult și cel mai mult, de la Arthur. Între timp a ajuns în școli, ca text de studiu și mulți profesori mi l-au cerut. Așa că, fiind în Ajunul Crăciunului, îl pun aici (integral) ca să ne amintim de timpurile vechi, când citeam basme:

Visul spiridușului