The Storyteller

Probabil de acum trebuie să înceapă aventura. O călătorie atât de lungă cu trenul nu se poate încheia fără niște peripeții ori măcar întâmplări care să ducă povestea mai departe. E interesant cum toate persoanjele sunt într-o luptă cu ele însele. Ceea ce nu e deloc nemaiîntâlnit, mai ales că lucrul ăsta se întâmplă în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Nu am nici cea mai mică idee dacă Radu, Roxana, Dorina și Mircea trăiesc în aceste pagini o istorie bazată pe fapte reale. Și nici nu știu dacă ei chiar există sau au existat, însă nu mi se pare important.

Când spun povestea asta trebuie să am răbdare, recunosc. Viețile de zi cu zi ale oamenilor sunt destul de neinteresante dacă nu cumva ei se numesc Oprah Winfrey, Jacinda Ardern, Barack Obama, Brad Pitt, Simona Halep sau Cristiano Ronaldo. Numai că uneori se întâmplă lucruri interesante și cu oameni total necunoscuți. Câte femei se pot lăuda că urmează să fie condamnate la închisoare, că și-au pregătit o nouă identitate și că pentru următorii ani vor fi fugare? Sau câți bărbați tineri pot spune că au în cont un milion de euro? Și chiar dacă la prima vedere nu e mare lucru, de fapt, e chiar foarte mare lucru să ai o căsnicie de patruzeci de ani, să fii sănătos, să ai casa ta, mașina ta, să-ți permiți să trăiești fără griji, să fi crescut un copil pe care l-ai ajutat să ducă la rândul său o viață împlinitoare. Poate că sunt milioane de oameni care au făcut lucru ăsta, dar asta nu ia cu nimic din merite. Vă spun eu, în afară de Superman, toți ceilalți eroi sunt oameni simpli, ca să nu mai zic că, spre deosebire de Superman, ei își poartă lenjeria pe sub pantaloni.

Asta trebuie să fie o poveste de Crăciun, așa mi-a promis autorul atunci când m-a rugat să vi-o spun. Dar ce e o poveste de Crăciun fără puțină dramă, nu? Ne-așteaptă un drum de doisprezece ore cu trenul. Nu e Expresul Polar, e trenul Timișoara – Viena, iar tipul cu sacou roșu e controlorul de bilete, nu Moș Crăciun.

Dorina și Mircea

Ca orice tren internațional, e mai puțin aglomerat și mult mai curat. Conductorul trenului a pus un ajutor să stea la ușa de urcare în vagonul care va ajunge la Viena. Exact, nu toată garnitura merge la Viena, ci doar un singur vagon, lipit la coada unui tren care circulă de la Timișoara la Cluj. Lăsat la urmă și mult mai curat decât restul, vagonul internațional e ca o agrafă strălucitoare prinsă de o cravată soioasă. Ca atare, nu e de mirare că toți călătorii ignoră plăcuța din geam și dau să se urce în el, fără succes însă. Ajutorul pus de conductor să stea în ușa vagonului cere să i se prezinte biletele înainte, spre surprinderea oamenilor obișnuiți să fie controlați abia după ce trenul se pune în mișcare.

Dorina îi întinde cele două bilete, în timp ce Mircea trage în urma lui trolerele. Mirosul de gară le-a inundat amândurora nările și retrăiesc, pe ascuns, o clipă a tinereții, când trenurile și gările erau o parte normală din viața lor. Vagonul nu arată diferit doar la exterior datorită faptului că e curat, ci și la interior, unde totul este diferit aranjat, aproape că strălucește și, fără discuție, miroase a curat și proaspăt. Trec pe lângă câteva compartimente cu scaune, deocamdată pustii, în ciuda faptului că sunt spațioase, având doar câte cinci locuri. Mircea se gândește că toți călătorii și-au cumpărat bilete la cușetă, ceea ce nu-l bucură prea tare pentru că înseamnă că trebuie să doarmă alături de alte două persoane, iar asta îi va reactiva Dorinei starea de nervozitate, amintindu-și să-l bodogănească pe Arthur pentru că le-a lovit mașina. Întrucât ea merge înainte, observă prima numărul cușetei lor, așa că intră hotărâtă în micul separeu.

— Bună seara! Aveți locuri în această cușetă?

Mircea se uită peste umăr și-l vede pe conductorul trenului.

— Da, răspunde el, gândindu-se că sunt mulți călători care nu respectă locurile indicate pe

bilete.

— Înseamnă că dumneavoastră sunteți cumnații lui Arthur. Mă bucur să vă cunosc!

Dorina face un pas în afara separeului și se împiedică de unul dintre trolere.

— Arthur mi-a fost coleg de liceu, continuă bărbatul zâmbind politicos. Mi-a povestit că v-a lovit mașina într-un moment grozav de nepotrivit, așa că m-a sunat ca să-i rezerv cușeta pentru dumneavoastră. Așadar, nu trebuie să vă faceți griji, nu o să aveți companie, Arthur a cumpărat toate cele patru locuri din separeu pentru toată durata călătoriei. O să vă deranjez doar la controlul vamal, unde vagonul în care vă aflați va fi lipit unei alte garnituri. Vă las acum să vă instalați. Călătorie plăcută!

Mircea fluieră încet printre dinți, surprins plăcut de gestul cumnatului său.

— King Arthur și-a spălat din păcate! O cușetă pentru supușii săi!

— Da... N-am ce să comentez. Foarte atent din partea lui să cumpere întreaga cușetă. Mă gândesc că la fel va fi și la întoarcere.

— Nici n-a pornit trenul din gară și tu te gândești deja la întoarcere.

— Ce vrei să spui?

Ochii Dorinei îl fixează pe Mircea, care termină de așezat trolerele în spațiile anume destinate, astfel încât să nu-i încurce deloc. I se părea că soțul ei tocmai a lăsat să se înțeleagă că nu mai există un drum de întoarcere sau, dacă există, va fi unul doar pentru a-și lua restul hainelor și pentru a semna contractul de vânzare a casei.

— Ce vrei să spui? repetă ea întrebarea înainte ca Mircea să răspundă.

— Oare ce vreau să spun, Dorino? Ce-a vrut să spună autorul... Parcă suntem la ora de

limba și literatura română. Nu spun nimic în afară de faptul că tocmai plecăm într-o vacanță, la fiica noastră, într-o capitală spectaculos de frumoasă, încărcată de istorie și ticsită de târguri de Crăciun. Așadar, hai să ne bucurăm de vacanță, de sărbători, de Ana, Mihai și Dragoș, de călătoria asta într-o cușetă doar pentru noi!

Mircea se apropie de soția sa în timp ce rostește ultimele cuvinte pe un ton afectuos, deși începuse pe unul iritat. Știa că Dorina are nevoie de susținere și, în niciun caz, de reproșuri, pe care, mai mult ca sigur, un alt bărbat i le-ar fi făcut cu duiumul. O strânge la piept și-o simte din nou tensionată, dar cu cât o ține mai mult așa, cu atât corpul i se relaxează în brațele lui puternice și lungi. Apa de colonie cu care Mircea și-a stropit obrajii proaspăt rași îi provoacă Dorinei un fior care o face să tremure ușor.

— O fi toată cabina doar pentru noi, dar cred că pereții sunt foarte subțiri.

— S-ar putea să ai dreptate, replică Mircea, însă îmi place la ce te-ai gândit, de fapt.

Radu

Când a închis ușa apartamentului, s-a simțit mult mai viu. Pleacă, în sfârșit! Lasă Timișoara pentru bucuria altora și se îndreaptă către Viena! Palate, muzee, târguri de Crăciun, o tranzacție de un milion de euro și... Și Alena.

Stă pe bancheta din spate a taxiului și se bucură că șoferul nu e vorbăreț. Are atât de multe gânduri că nu ar mai fi în stare să poarte și o conversație decentă. Cum soarele a apus de ceva timp, lăsând cerul negru, acum poate vedea mai bine instalațiile de lumini cu felinarele care mărginesc străzile și bulevardele. Jocul de lumini care alunecă pe geamul taxiului e completat de luminile pe sub care mașina trece, kilometri întregi de forme luminoase: fulgi, aripi de înger, îngeri, lumânări, globuri, ce se întind de pe o parte și alta a soșelelor. La un semafor, vede într-o stație de autobuz o familie. Tatăl tocmai a așezat pe asfaltul rece cu două plase burdușite de cumpărături, în timp ce mama cotrobăie prin poșetă, mai mult ca sigur căutând biletele de călătorie. Puștiul cu obrajii roșii și grași, de parcă ține în gură două globuri, dă din gură fără încetare, mutându-și privirea de la un părinte la altul. Nu-și poate da seama ce le spune, așa că inventează un dialog în mintea lui. Parcă nu mai era loc și de altceva printre atâtea gânduri... Cei trei așteaptă autobuzul, într-o stație aglomerată, pe un frig pătrunzător. Trebuie să-și fi cheltuit o bună parte din bani la cât de pline sunt plasele. Și n-au nici mașină. Și nici nu-s îmbrăcați cu haine scumpe. Dar sunt trei, sunt împreună și sigur ăla mic, la cât vorbește, o să spună ceva, la un moment dat, care-i va face să uite că e frig, că așteaptă să se înghesuie cu plasele alea pline într-un autobuz și că banii sunt de-acum mai puțini.

Când taxiul se pune în mișcare, Radu îi lasă pe cei trei în urmă, dar nu fără să-și întoarcă puțin capul, ca și cum n-ar fi vrut să-i piardă din vedere. Pentru că mintea îi sare de la una la alta, după ce mica familie e de mult în urmă sa, atenția i se mută asupra călătoriei, căci vede în depărtare gardurile de beton ale gării. Șoferul virează la dreapta, apoi se mai oprește la două semafoare, iar în final trage lângă treptele gării. Radu achită cursa și lasă, din nou, un ciubuc de cinci lei. Taximetristul spune un mulțumesc limpede și răspicat, ceea ce e suficient pentru un tip care nu prea vorbește.

Roțile trolerelor zguduie hainele din interior când trec de pe o placă de gresie pe altă, apoi pe cimentul spart al peroanelor, apoi peste liniile de cale ferată, în drumul lui Radu către vagonul internațional care se pregătește să-l ducă la Viena. La unul dintre peroane a ajuns de vreo zece minute un tren din care încă se mai scurg călătorii, ca un șuvoi de furnici. Unii se îndepărtează grăbiți și sunt înghițiti de terminalul murdar al gării, alții se opresc la doi pași de coborârea din vagoane ca să îmbrățișeze pe cineva. Oricum ar fi, Radu vede în comportamentul lor bucuria revenirii și a reunirii. Oamenii se bucură că sunt alături de ai lor, că au ajuns acasă sau, cel puțin, într-un loc drag. Locurile sunt dragi dacă acolo sunt și oameni dragi...

Îi lasă pe toți în urmă pentru că locul care urmează să-i fie drag e Viena, pentru că, evident, conform propriei teorii pe care tocmai și-a spus-o în gând, acolo e Alena. A schimbat multe mesaje cu ea în ultimele douăzeci și patru de ore. N-ar fi îndrăznit să se gândească într-atât de departe în privința ei, însă chiar dacă au vorbit prin mesaje poate simți că nivelul de apropiere dintre ei a revenit la normal. Alena e în continuare stresată din cauza jobului, iar el încearcă să o înțeleagă, mai ales că pentru majoritatea oamenilor încă nu a sosit vacanța, așa cum a sosit pentru el. Cei mai mulți oameni încă merg la serviciu, mai adună câteva ore suplimentare și-și așteaptă nerăbdători salariile care să-i lase să se bucure de vacanță. Radu n-are grija asta, mai ales pentru că austriecii i-au virat ieri o tranșă de o sută de mii de euro în cont.

Se gândește la asta în timp ce urcă în vagon, trecând de ajutorul de conductor care i s-a părut puțin nepoliticos, făcându-l să se simtă de parcă n-ar avea ce căuta într-un tren internațional, ca și cum o astfel de călătorie ar fi peste posibilitățile sale. O sută de mii de coco și circul cu trenul până la Viena. Îi făcea plăcere această modestie, chiar dacă își simțea comportamentul având un iz timid de ipocrizie. Atât timp cât nu știa nimeni câți bani are, să călătorească la Viena cu trenul nu însemna, drept vorbind, nimic. Își găsește cușeta și trage de ușa separeului cu încântare, doar simte că pornește într-o aventură, o aventură de om bogat și modest. Numai că încântarea i se risipește exact ca un pumn de nisip spulberat de vânt când constată că nu e singur în cușetă. Compartimentul de dormit e cu patru paturi, nu unul singur cum credea el, iar trei dintre paturi sunt ocupate de un cuplu și bagajele lor. Zâmbesc fericiți când îl văd, de parcă ar fi prietenul lor cu treizeci de ani mai tânăr, și-l salută în engleză. Nu par români nici după felul în care au zis acel Hello!, nici după îmbrăcăminte și aspect. Sunt blonzi amândoi, ea cu părul lung, împletit într-o coadă care-l face să se gândească la Irina Loghin, iar el cu niște plete exact ca ale lui Hrușcă. Radu e conștientă că are ochii mari ca două cepe, însă nici nu-i pasă și nici nu se poate controla. Se uită către bagajele care ocupă patul din stânga jos, iar Per își cere imediat scuze.

— Oh, Iꞌm so sorry! We have been travelling for the last two weeks and these luggage are constantly expanding...

— Oh, well, I guess that happens. No worries, îi răspunde Radu într-o engleză foarte bună, dar clar neexersată. Noroc cu tranzacția asta că am mai apucat și eu să vorbesc în limba engleză. Și noroc cu Alena! Gândul îi fuge rapid către ea, probabil stimulat de interacțiunea cu Per.

— This is my wife Karin and I am Per. We are from Sweden.

— Nice to meet you. I am Radu and I am from here.

— Ha, ha! Nice to meet you too, Radu from here!

Chiar dacă era destul de evidentă nemulțumirea lui Radu, nici Per și nici soția sa Karin nu părea să fi băgat de seamă. Poate că ignorau semnalele trimise de fața lui Radu din politețe și diplomație, încercând să-i arate că nu era chiar așa de rău că trebuia să împartă cușeta cu ei. Numai că mintea lui Radu nu era prea interesată să exploreze diferențele culturale dintre români și suedezi și, prin urmare, nici motivele pentru care Per făcea, cum s-ar spune la noi, pe prostul. Poate ar trebui să mă acomodez cu alte culturi, cu alt fel de oameni și de abordări. La urma urmei, Alena e nemțoaică, e din ditamai Berlinul, muncește în Viena și călătorește cu job-ul în toată lumea. Asta era, Alena, cu ea era ocupată mintea lui. Per și Karin i-au amintit de Alena și, fără să se aștepte, Radu s-a trezit tulburat de posibilitatea de a trăi alături de o femeie din altă țară, care nici măcar n-a trecut vreodată prin România.

După ce i se eliberează patul de la parter, tot el se răzgândește. Îi spune lui Per că mai bine doarme la etaj, cedându-i astfel cel de-al doilea pat de jos pentru a fi mai aproape de Karin. Suedezii sunt încântați de amabilitatea lui Radu și e încă un semn că au jucat un teatru de mare calitate când i-au eliberat patul cu zâmbetul pe buze și cerându-și iertare. Prin urmare, se urcă în patul de la etaj și încearcă să ignore complet senzația claustrofobică pe care i-o dă spațiul redus dintre salteaua patului și tavan. Are un bec mai degrabă chior fix deasupra capului, iar asta îi dă speranțe că vă putea ignora sentimentul că se află într-un coșciug. Și-a lăsat revista cumpărată de la chioșcul cu bilete la îndemână, așa că după vreo zece minute o scoate din bagaj și începe să răsfoiască, de parcă toată încântarea și entuziasmul pe care le-a avut atunci când a cerut-o din geamul gheretei a rămas pe peronul gării.

La parter, cuplul suedez vorbește în propria limbă, din care Radu înțelege tot al zecelea cuvânt pentru că cei doi folosesc și cuvinte în limba engleză. La noi i se spune romgleză. Oare la ei i se spune sugleză? Dialogul stupid din capul său e un semn că nu i-ar strica puțină conversație și cu alți oameni, ca, de exemplu, Per și Karin. Amână să intre în vorbă cu ei vreo zece minute, indecis dacă se cade să îi deranjeze cu vorbăraia lui de individ singur și plictisit. Când se decide să îi întrebe din care parte a Suediei sunt, ca și cum el ar ști vreun alt oraș în afară de capitala Stockholm, se lasă ușor, cu capul peste balustrada de aluminiu care se presupune că ar trebui să-l împiedice să cadă din pat. Jos, Per și Karin alternează șușotitul cu momentele de tăcere. Draperia de la ușa separeului s-a agățat cu un colț în ceva ce Radu nu distinge, dar nici că-l interesează, căci pe acolo intră fasciculul de lumină care-l lămurește ce se întâmplă la parter. Suedezii sunt desculți și-și masează reciproc tălpile. Plăcerea e atât de mare încât Radu le poate intui pe fețe, în penumbră, zâmbetele. La parter, dragostea se simte și în tălpi, iar la etaj singurătatea fâlfâie printre filele unei reviste cu povești despre infractori.

Telefonul îi vibrează și n-are niciun dubiu că nu ar fi Alena. Îl anunță că și-a terminat taks-ul cu bine, dar că până înainte de Ajunul Crăciunului e nevoită să plece la Haga și Berlin.

Radu: And when you will come back in Wien?

Alena: As I said, Iꞌm not sure, you know...

N-are niciun drept să insiste. Au o prietenie la distanță, prin internet, dar nu-și permite să-i ceară lucruri. Și totuși...

Radu: But isnꞌt there any chance to come back sooner?

Alena răspunde repede. Îi e clar că nici ei nu îi e totuna, că regretă planurile date peste cap, indiferent de faptul că nici măcar n-au apucat să-și strângă mâna.

Alena: Iꞌve checked a million times :( No flights in that period and no trains.

Radu: How about a bus or a car?

Alena: My car is broken and Iꞌm still afraid to travel by bus :( And also I donꞌt know why I have been asked to travel to Hague...

Radu: I think itꞌs too late for them to send you somewhere in Africa, right?

Alena: Donꞌt think so. I should have found by now :)) Hopefully they donꞌt send me in Sierra Leone :))

Radu: Wasnꞌt your presentation about Sierra Leone?

Alena: Thatꞌs what Iꞌm saying :))

Roxana

Spre norocul ei, compartimentul în care i-a fost repartizat locul e gol. Când a trecut pe lângă cușete, a văzut mișcare în fiecare separeu, iar în restul compartimentelor cu scaune erau răsfirați câțiva oameni. Își fixează bagajele pe podea pentru că n-ajunge până la spațiile de depozitare și, oricum, îi sunt mai utile lângă ea, pentru că așa își poate sprijini picioarele. Are un deja-vu imediat ce s-a făcut comodă și trebuie să recunoască tristețea care o apasă. Probabil se datorează acestei despărțiri de tot ce înseamnă Roxana Bucur. Și a fost o despărțire al dracului de enervantă, lungită de-a lungul mai multor episoade, de zici că e vreo eroină de telenovele: întâi apartamentul, apoi Lorena și discuția lungă despre părinții ei, iar acum plecarea efectivă cu un tren internațional în care ocupă un loc într-un compartiment gol. Își dă seama că de-abia acum lucrurile sunt pe bune și, cu cât minutele trec, cu atât are mai puțin timp să dea înapoi. Se uită la ceas și observă că trenul trebuia să fi plecat de cinci minute. Nu crede în semne, așa că refuză să se gândească că întârzierea la plecare înseamnă orice altceva decât un lucru care, nu-i așa, se mai întâmplă. Totuși, își imaginează cum apucă mânerele trolerelor, aleargă către ușa vagonului și sare pe peron, sub privirile oamenilor care-și conduc cunoscuții. Dar tot ea își imaginează că dacă măcar ar îndrăzni să apuce mânerele trolerelor, trenul s-ar și pune în mișcare. Nu, nu poate rămâne aici și să meargă la închisoare. Femeile sunt și mai rele atunci când sunt închise. Femeile se urăsc destul de des între ele pe motive de frumusețe. Femeile concurează până la sânge între ele, spre satisfacția bărbaților care nu le văd mai departe de personaje de divertisment. Nu, asta trebuie să uite, trebuie să-și scoată din minte pentru că altfel va face din nou aceleași lucruri din cauza cărora e nevoită să fugă acum. Trebuie să fie și bărbați care iubesc femeile și care le respectă, care nu le transformă în obiecte. Dacă ar fi dat peste vreun astfel de bărbat, poate că ar fi rămas să-și ispășească pedeapsa. Totuși, șapte ani i se pare enorm. Așa sunt pedepsele când procurorul care-a anchetat-o și judecătorii care au condamnat-o sunt bărbați. E un gând care nu-i dă pace, că duritatea pedepsei se trage și din cauză că a avut de-a face numai cu bărbați. S-or fi simțit magistrații în pericol, și-a spus de mai multe ori. Ca atare, ca să nu fi fugit, ar fi trebuit să aibă un bărbat al ei de ceva timp, unul de care să fie convinsă și care s-o iubească și după șapte ani și să nu-i pese de cearșaful ei ori de anii petrecuți la "academie".

Trage din buzunarul gecii telefonul mobil și scoate din el cartela prepaid, pe care o aruncă pe geam. Telefoanele pot fi urmărite și fără cartelă, aude în minte cuvintele lui Tony, așa că aruncă pe geam și telefonul. Și așa mai are unul, cel cu număr de Austria, trimis de Tony printr-un văr de-ai săi. Schimbă câteva mesaje doar ca să uite că tocmai a aruncat pe geam o altă parte din identitatea ei. Și-a notat numerele de telefon ale părinților într-un carnețel, sub cel al Lorenei. N-a salvat în agenda dispozitivului niciunul dintre numere ca să nu fie tentată să sune pe careva. Cum n-a mai trecut printr-o asemenea situație și printr-o asemenea avalanșă de sentimente, e bine să-și ia niște măsuri de precauție, precum alcolicii care evită și să treacă pe o stradă cu baruri de teamă să nu recidiveze. Dacă asta înseamnă că e slabă, ei bine, nu-i pasă. Mai bine așa decât să stea la coadă, șapte ani, ca să sune acasă. Mai bine să nu știe dacă ai ei pățesc ceva, iar ea e captivă într-o închisoare. Știe că în privința ei nu e nevoie s-o țină ascunsă într-o clădire umedă, cu uși metalice, cu gardieni care execută și ei, de bunăvoie, pedeapsa cu deținuții. Recunoaște, ar avea nevoie de reeducare, dar știe prea bine că nu poate fi cazul într-un penitenciar de femei din România anului 2007. Cine are vreme de reeducare într-o țară care tocmai l-a eliberat din închisoare pe Miron Cozma, după 10 ani, pentru mineriadele din 1991 și 1999?

Radu, Roxana, Dorina și Mircea

Trenul s-a pus în mișcare de vreo oră, lăsând în urmă luminile din gară și scufundându-se în benza nopții de decembrie. Din când în când trece prin câte-o haltă unde felinare stingher apar și dispar din raza vizuală. Cum vagonul internațional e ultimul, goarna locomotivei se aude destul de slab, ca un ecou, așa că la coada trenului e mai degrabă liniște. Conductorul a verificat biletele destul de devreme după ce garnitura a părăsit Timișoara, astfel că următorul eveniment așteptat e trecerea graniței, când un polițist de frontieră român și unul ungur vor verifica fiecare pasager și le vor vedea pupilele dilatate, trezite brusc, ori corneele înțesate de firicele roșii.

Radu se uită fereastră și nu vede nimic, nici măcar stelele pentru că cerul e complet negru, acoperit de nori. Cu părere de rău a trebuit să constate că nu poate citi revista la lumina acelui bec chior de deasupra capului, așa că a ales cea mai bună variantă pe care o mai avea la dispoziție, somnul. După cincisprezece minute de încercări ratate, a ajuns în punctul de acum, când se uită pe o ferestră fără să vadă ceva. Ar fi fost un bun panou pe care să-și proiecteze gândurile, dar ele îl năpădesc tot amestecate și e o adevărată luptă să le pună în ordine. Alena, tranzacția, plimbările prin Viena, un milion de euro, să plece din România?, ce mașină i-ar plăcea să conducă?, o nouă locuință, Alena, dragoste, cum o fi în Suedia?, trebuie să investească banii câștigați, o să muncească doar când are chef, Alena, familie, acte de caritate sau să-și deschisă o afacere și să dea de lucru oamenilor?, stres sau viață în tihnă, sufletul pereche sau aventuri de-o noapte mai ceva ca Florin Piersic?, Alena.

După ce trece în revistă toate gândurile, se simte obosit și ochii i se închid, iar respirația îi devine ușoară. Habar n-are cât doarme, dar își revine treptat în simțiri după ce ecoul goarnei locomotivei sparge bariera somnului REM. Sunetul e completat de un altul metalic. Habar n-are ce să creadă, mai ales că are senzația că încă doarme și totul se petrece în vis. Ca să fie sigur dacă totul e aievea sau nu, se apleacă peste bara de protecție să vadă dacă și Per și Karin aud ce aude și el. Colțul draperiei nu mai e prins în nimic acum, așa că separeul e complet în beznă, însă ochii lui Radu s-au deprins cu întunericul. Ecoul nu era ecou, ci un sunet slab, dar asemănător, iar clămpănitul metalic nu venea de la roțile de fier ale trenului ori de la vreun mecanism de sub vagon. Per și Karin erau două lingurițe, neacoperite de vreun șervețel. La începutul călătoriei le văzuse gleznele și degetele de la picioare, însă acum era mai lămurit decât și-ar fi dorit. Se trage înapoi și dă cu capul în tavan. Polonicul a lovit marginea sertarului și-a scos o înjurătură românească, legată de exact ceea ce făcea Per pe patul de la parter. Oare m-au văzut că i-am văzut? S-au prins că i-am prins? Și ce dracuꞌ să fac de-acum?

Decide să se prefacă, să simuleze că doarme în continuare, cu toate că somnul lui tocmai a suferit un adevărat regres. După vreo două minute de liniște, e convins că suedezii și-au dat seama că nu se află în vagonul iubirii, ci în vagonul INT 764, Timișoara – Viena. Încearcă să alunge cât mai departe imaginea difuză cu fundul alb al lui Per, dar de-ar fi atât de ușor. Atunci când surprinzi pentru prima dată doi oameni făcând dragoste într-o cușetă în care nu sunt singuri, nu e chiar un eveniment pe care să-l treci repede cu vederea. Trenul se înclină ușor, semn că ia o curbă lungă, și, ca atare, peste sunetul roților, se suprapune un alt zgomot metalic. Când ești în patul de la etaj, simți genul acesta de curbe lungi, așa că Radu își dă seama și când trenul a intrat din nou într-o linie dreaptă. Sunetul roților e tot acolo, ceea ce e absolut firesc, însă zgomotul metalic din curbă pare să continue, la o intensitate neregulată. În timp ce termină să-și spună în gând asta, pe Radu-l lovește ca o palmă de trezire din leșin mesajul decodificat al sunetului metalic. Se repede în jos pe scară, își încalță numai de jumătate boncancii și iese din cușetă, lăsând să intre pe lângă el lumina galbenă de pe coridorul vagonului. Per și Karin își dau capetele pe spate și, dacă Radu s-ar mai fi uitat peste umăr, ar fi văzut doi porumbei albi, de șaizeci de ani, cu ochi întrebători: Te-am trezit?

Scăpat de un episod neintenționat de voyeurism fără plăcere, Radu se îndreaptă către zona de restaurant a vagonului și, spre dezamăgirea lui, ușa e încuiată. E limpede că nu vrea să se întoarcă în compartiment, așa că stă o bucată de vreme pe coridor, privind pe geam în întunericul de afară. Scoate telefonul mobil și-i dă un SMS Alenei, căreia abia așteaptă să-i povestească că a fost martor la un episod suedez, așa cum avea să se refere de-atunci înainte la companionii săi de ocazie, Per și Karin. Cum nu primește niciun răspuns în timp util, pune înapoi telefonul în buzunar și mai stă o vreo cinci minute sprijinit de-o balustradă, zgâindu-se la nimic. Își amintește de revista lui cu infractori, din care n-a apucat să citească mai nimic. Nici pe coridor nu e cea mai bună lumină, dar oricum revista a rămas în separeu, iar el n-are de gând să revină în compartiment prea curând.

După ce începe să simtă o oarecare durere de spate și că gleznele s-au cam săturat să-l țină drept, își amintește că la urcarea în vagon a văzut destule compartimente cu scaune care erau libere, așa că pornește în direcția lor, cu speranța că va găsi un loc pe care să-l ocupe fără să deranjeze pe nimeni. În fața sa, o femeie și un bărbat par să facă același lucru, adică să caute locuri libere în compartimentele cu scaune. Deduce că sunt în cautarea unei călătorii mai bune după modul în care se opresc la fiecare compartiment și privesc în interior. Venind în urma celor doi, Radu se felicită pentru deducția făcută, ceea ce nu-l ajută cu nimic, pentru că în niciunul dintre compartimentele pe lângă care a trecut nu e vreun loc liber. La un moment dat, femeia și bărbatul pe care i-a ajuns din urmă, fiind la vreo cinci pași de ei, trag de ușa ultimului separeu și intră. Radu e convins că tocmai a pierdut ultimele două scaune libere și aproape că renunță să mai continue, dar nu o face pentru că și așa nu are altceva mai bun de făcut. Fundul alb al lui Per e foarte viu în memoria sa, iar ăsta e un stimulent foarte puternic să găsească măcar un loc pentru bagaje care să nu fie deja ocupat. Pașii, purtându-l până în dreptul ultimului separeu, sunt pe cale să facă un scurt dans step când Radu vede că în compartiment mai e un loc liber. Trage de ușă și se oprește pentru câteva secunde în prag. Cuplul care tocmai a intrat în compartiment îl privesc mirați, în timp ce tânăra cu părul de un portocaliu aprins are o față neutră. Radu calculează dacă oamenii la care se uită sunt români sau străini înainte să deschidă gura.

— Intră, până nu pierzi locul! îi spune Mircea.

— Sunteți români! Ce bine! Mersi!

Roxana, Radu, Dorina și Mircea

— Mersi că ne-ai lăsat să stăm cu tine în compartiment! Eu sunt Dorina, iar el e soțul meu Mircea.

Radu urmărește introducerea Dorinei și, devreme ce a intrat în compartiment aproape în același timp cu cei doi, are un nou moment de pauză, de parcă ar aștepta să-l prezinte Dorina ca pe fiul ei de zece ani. Cum Roxana se rezumă la a da din cap și a zâmbi politicos, tăcerea din compartiment e o invitație strigată la adresa lui Radu să continue.

— Da, mersi! Eu sunt Radu, mă bucur să vă cunosc!

Cei patru schimbă un rând de zâmbete forțate, cu toate că fericirea lor că se află în acel compartiment e reală. Un nou val de tăcere se așează, într-o așteptare care cerea ca unul dintre ei să ia cuvântul. Roxana se abține pentru că nu consideră că are vreun motiv să fie prea vorbăreață. Doar nu ea a dat năvala peste vreunul dintre ei.

— Unde e locul tău? sparge gheața Mircea, analizându-l pe Radu care percepe imediat privirea și tonul polițienesc-interogativ.

— Eu? Cușeta unu...

Dorina îl înghiontește pe Mircea cu subînțeles: Termină! Radu, într-un moment de inocentă prostie, nu-și dă seama de ce Mircea l-a întrebat de numărul locului, așa că întreabă la rândul său:

— Dar voi? Unde aveți locurile?

— Noi? La cușeta trei.

Roxana, la un scaun distanță de Radu, își dă ochii peste cap și râde în barbă. Întâi își dă ochii peste cap pentru că nu pricepe de ce oamenii, când le sunt adresate întrebări concinse, cum ar fi Cum te numești?, răspund întâi prin întrebarea Cine, eu? Apoi, râde în barbă pentru că a lămurit întreaga situație înaintea lor. Mircea e pregătit să continue discuția, așa că ea n-are niciun motiv să intervină petru moment.

— Și pot să te întreb de ce ai plecat din cușetă?

— Mircea... rostește Dorina dezamăgită de insistența cu care soțul ei ține să lămurească lucrurile. Pentru că el chiar își întoarce privirea către ea, nu pierde ocazia și încearcă să-i spună din priviri s-o lase baltă. Dar soțul ei e încăpățânat în mod aleatoriu și cu privire la subiecte la care cei mai mulți oameni ar renunța. De exemplu, Dorina ar renunța de rușine.

— Păi... Călătoresc cu Per și Karin.

Când își aude răspunsul, Radu își dă seama ce puternic impact au avut cei doi suedezi asupra lui. Probabil după ce parcurgi niște etape intime, cum ar fi observarea masajului tălpilor și voyeurismul despre care speră să nu trebuiască să explice că nu i-a stârnit vreo plăcere, poate că nu e neaparat anormal să simți o oarecare apropiere și să te referi la niște necunoscuți, în fața altor necunoscuți, cu numele lor mici.

— Ăăă, Per și Karin sunt doi suedezi. Un cuplu din Suedia. Cam de vârsta voastră.

Paralela făcută de Radu o face pe Roxana să bufnească în râs, atrăgând atenția asupra ei și lăsând-o pe Dorina să roșească neobservată. Mircea se întoarce spre ea, la fel cum face și Radu, iar fețele lor o fac să râdă și mai tare, ba chiar să scape o octavă de râs colorat. Pentru că nu pricepe nimic pentru moment, Radu se mulțumește să constate că tipa cu părul roșu e teribil de frumoasă.

— Și... Ești cu ei?

Întrebarea lui Mircea avea un dublu sens, pe care Radu întâi nu-l descifrează, dar are prezența de spirit să nu răspundă imediat. Sprâncele fostului avocat se arcuiesc spre linia părului de pe frunte, stufoase și întrebătoare.

Wow! Cred că dacă s-ar chinui puțin ar putea scoate un semnul întrebării din sprâncele alea! își spune Radu.

— Nu-s cu ei, doar împărțim aceeași cușetă. Fac un tur al Europei sau ceva de genul. Sunt plecați de vreo două săptămâni pe drumuri, parcă așa au zis...

— Ah..., face Mircea, coborându-și puțin sprâncenele către locul în care stau de obicei.

— Și cred că îi dor foarte tare tălpile, pentru că la un moment dat și le masau.

Râsul Roxanei umple camera. De fapt, o inundă, pentru că și Dorina izbucnește în hohote, cu tot cu obrajii ei roșii. Acum râd cu toții, Radu pentru că s-a prins în sfârșit de interogatoriu, Dorina și Mircea de răspunsul legat de masajul tălpilor, iar Roxana pentru că râde de toți, de la bâlbâiala și inocența lui Radu, la sprâncele lui Mircea și rușinea Dorinei, dar și de faptul că și ea își imaginase unele lucruri.

— Credeam că tu ești responsabil pentru sunetele alea, continuă Mircea. N-am știut că, de fapt, în cușetă se mai află un cuplu. Suedez.

— Și mie mi s-a părut că aud trei voci la un moment dat, intervine și Dorina în timp ce-și recapătă controlul respirației.

— Se poate să fi auzit la un moment dat trei voci, râde mai departe Radu. Când m-am trezit din cauza sunetelor și m-am uitat spre paturile de la parter, i-am văzut fundul alb lui Per. M-am tras înapoi și-am dat cu capul de tavan, după care am scăpat o înjurătură.

Roxana nu mai poate sta deoparte, cu toate că încă râde cu gura până la urechi, iar ochii i s-au umezit.

— Eu am crezut că voi doi erați responsabili cu atmosfera încinsă din vagon! Te-am auzit când te bucurai că aveți întregul separeu pentru voi doi, îi spune ea lui Mircea, ceea ce dă startul unei noi ture de roșeală din partea Dorinei.

Odată făcute introducerile și după lămurirea episodului suedez, când râsetele s-au potolit, fiecare a început să-și vadă de-ale sale. Dorina și Mircea s-au îngrămădit unul într-altul, foindu-se să-și găsească poziția potrivită, preferând, exact ca Radu, să evite întoarcerea în cușeta lor din cauza zgomotelor iubirii care veneau din separeul suedez. Când au reușit, în sfârșit, să adoarmă, arătau ca două spaghete întortocheate.

Pe cealaltă latură a compartimentului, cu un loc liber între ei, Roxana și Radu au stat o perioadă fără să schimbe vreun cuvânt. Radu se simțea extenuat și regreta amarnic nenorocul unei cușete suedeze. De-ar fi avut somnul puțin mai adânc, e convins că n-ar fi auzit nimic și, cu toate că Mircea ar fi crezut despre el că e un amant de nestăvilit, măcar ar fi fost odihnit. Scoate din nou telefonul din buzunar ca să-i scrie Alenei, dar deja e târziu și la Viena și ea mai mult ca sigur a adormit îmbrăcată, cu telefonul pe silențios, scăpat din mână undeva prin pat. Bineînțeles, nu poate decât să-și imagineze întreaga scenă pe baza a ceea ce Alena i-a povestit la un moment dat.

Roxana nu doarme nici ea și, din când în când, trage cu ochiul către Radu. Îl surprinde tocmai când e cu telefonul în mână și scrie, apoi șterge, cuvintele tastate în mesajul pe care voia să i-l trimită Alenei. Nu vede ce a vrut să scrie, cu toate că încearcă, lucru care aproape că o deconspiră. Când Radu își întoarce capul spre ea, ea și-l întoarce pe-al ei spre fereastră, dar ambii își văd reflexiile în geam. Fiind mai degrabă niște contururi care sugerează că ea se uită pe geam, iar el face întocmai, amândoi au motive să ignore faptul că ea se uită la el în reflexia geamului, iar el se uită la ea în același fel.

O mișcare bruscă, un spasm necontrolat al gambei lui Mircea face un zgomot care rupe contemplarea închipuită a celor doi. Roxana se îndreaptă în scaun și își scoate iPod-ul din buzunar, îl așează pe picior și începe să deznoade cele două fire albe ale căștilor care s-au încurcat ca într-un ghem.

— iPod... Foarte fain! începe Radu.

Roxana zâmbește într-un fel ciudat, își strânge doar buzele ale căror colțuri se apleacă în jos. Un soi de zâmbet trist pe care Radu nu-l înțelege.

— N-are multă lume așa ceva, continuă el.

Ai dreptate, dar tata a lucrat în port la Constanța atât de mult timp și a ajutat atât de mult participând la furat încât foștii săi colegi și șefi încă îi trimit chestii șterpelite. O fac din complezență, dar și ca să-i amintească tatei că are mai mult de câștigat așa decât dacă s-ar lăsa pradă moralei.

Decât să spună ce tocmai a gândit, Roxana mai zâmbește o dată, reușind acum să-și ridice colțurile buzelor în sus.

— Am și eu unul, și Radu scoate din buzunarul blugilor iPod-ul său, ale cărui căști au firele la fel de încurcate ca ale Roxanei.

— Fain!

Roxana își pune căștile și lasă muzică să-i cânte în urechi, la un nivel la care Radu, curios, nu poate decât bănui ce ascultă ea. Își găsește poziția confortabilă în scaun și privește pe deasupra Dorinei și a lui Mircea, care dorm tot la fel de îmbârligați. Din când în când îi contemplează și se gândește la o gramadă de lucruri în același timp. Dintre toate, însă, o întrebare o sâcâie cel mai tare: cât de mult se definesc reciproc, adică unul prin celălalt? E dilema cea mai mare pe care o are pentru că are legătură cu identitatea, iar ea tocmai se pregătește să-și înceapă viața sub una nouă, la care poate adăuga orice fel de atribute i s-ar părea potrivite. Ar putea să spună că a crescut orfană, într-o casă de copii și singura ei familie a fost o bunică pe care n-a apucat s-o cunoască prea mult. Sau ar putea să spună că e o văduvă tânără, al cărei soț a murit în războiul din Afghanistan. Și cum i-ar sta în rolul de femeie divorțată care a pornit în lumea în căutarea aventurii pierdute din cauza unui mariaj timpuriu? Pe măsură ce explorează identitățile pe care și le-ar putea asuma în noua viață, își dă seama tot mai limpede cât e de greu, dacă nu cumva imposibil, să fii cineva în mod indepedent, fără să te identifici în mulțime raportându-te la părinți ori soț ori școala absolvită, meseria pe care o ai și așa mai departe. Cu toate că are șansa de a se naște încă o dată, o irită că încă n-a găsit modalitatea prin care să fie cineva fără ajutorul unor oglinzi sociale.

Radu urmărește linia feței Roxanei, din profil. Nu i-l poate distinge foarte bine pentru că pletele roșcate și cârlionțate s-au transformat într-o barieră naturală care împiedică privirile insistente. În liniștea compartimentului, n-are nimic mai bun de făcut și, trebuie să recunoască, oricât de nepoliticos ar părea, îi face plăcere s-o privească. În plus, după momentul pe care l-au avut, când se uitau unul la altul în reflexia geamului, chiar simte că n-are niciun motiv să se subestimeze. N-a prea înțeles cele două zâmbete pe care le-a mimat când i-a remarcat iPod-ul. Se poate ca cel trist să aibă legătură cu vreun eveniment nasol din viața ei, iar zâmbetul fericit să însemne doar un gest de a mă refuza cu eleganță.

Cum Roxana nu pare să bage de seamă că el o privește, Radu își scoate din nou telefonul din buzunar și de data aceasta îi scrie Alenei sub imboldul unui tupeu pe care bărbații îl au atunci când sunt amețiți de alcool.

Radu: I know itꞌs late, but for me this train ride itꞌs no easy adventure :) Iꞌm in a different train compartment. (Long story, I promise to tell you later) I really hope youꞌll come back to Wien sooner. Maybe itꞌs lame, but weꞌve been talking for some time now and now I realised that my heart got ahead of my mind. Iꞌve tried to avoid any feelings, but now I am in this train compartment and here is a young woman, just about your age. She looks a lot like you. I think itꞌs because of her hair. Itꞌs her fault, you know...

Pune telefonul înapoi în buzunar și vrea să uite de el. Știe că Alena nu-i va răspunde chiar acum și nici nu prea își dorește să-i răspundă în mijlocul nopții pentru că adevărul e că Alena n-are niciun motiv să aibă același sentimente. Desigur, dacă nu cumva la ora asta se uită și ea la cineva care seamănă cu el. Trage de firele căștilor și dă drumul la iPod, unde ascultă piese aleatorii, toate piratate de pe internet. După vreo cincisprezece minute închide ochii și cântă în gând, jucându-se cu degetele pe picior, de parcă ar cânta la pian.

Mircea deschide ochii, simțindu-și un picior amorțit, dar fără intenția de a se trezi și, ca atare, nu se mișcă deloc. Totuși, îl vede pe Radu stând cu ochii închiși și cântând la pianul imaginar pe piciorul său, iar pe Roxana uitându-se la el. Un sentiment pe care nu știe cum să și-l explice îl acaparează când îi vede pe cei doi. Ceva e familiar în acea imagine. Închide ochii și încearcă să prindă din urmă visul alungat de piciorul amorțit. La naiba, ar vrea s-o trezească pe Dorina și să-l ajute cu imaginea Roxanei și a lui Radu. N-a fost bun niciodată la așa ceva. Probabil din cauza faptului că a cunoscut-o pe Dorina foarte devreme, s-a îndrăgostit de ea nebunește și n-a mai avut nevoie să se priceapă la descifrat asemenea situații. Primul lucru care-i trece prin minte e comparația cu Dorina și cu el. Nu, n-are nicio treabă. Cred că genul ăsta de comparație fac toți amatorii. Cu toate astea, în încercarea lui nereușită de a dezlega privirea aproape contemplatoare a Roxanei, lui Mircea i se pare că familiarul imaginii n-are legătură doar cu cei doi tineri. Când se dă bătut, în sfârșit, e doar pentru că somnul care i-a sărit l-a ajuns din urmă.

Roxana își privește ecranul telefonului și citește concentrată un mesaj, apoi se uită din nou la Radu și iar la ecranul telefonului. Între cele două mișcări, pe care le repetă de mai multe ori, o piesă de la Meat Loaf se intercalează și-i întrerupe șirul. Momentul ăsta din compartiment e șansa ei să înceapă să fie noua Roxana. De fapt, doar noua ea, fără Roxana, pentru că Roxana trebuie să dispară. Cum ea a reușit să scape de momentul prezentărilor, e încă o enigmă pentru companionii ei din compartiment și chiar plănuiește să rămână așa. Nu exclude că ar putea fi nevoită să-și spună numele, așa că se gândește ce nume i-ar plăcea să poarte. Totuși, o cam sperie ideea de a începe să joace un rol chiar de-acum. S-a bazat mereu pe inspirația de moment și doar ce a trecut în revistă niște posibilități. Numai că un compartiment atât de mic poate da naștere unor discuții prelungite, iar la detalii încă nu s-a gândit. Mircea i se pare un tip foarte curios și care s-ar putea să-i pună unele întrebări chiar împotriva protestelor Dorinei. De cealaltă parte, se teme că i-ar putea trezi interesul lui Radu, care, lăsându-l pe Mircea să pună întrebările, s-ar putea chiar să asculte atent.

Trenul încetinește treptat până când se oprește de tot. Când se întâmplă asta, un ușor zguduit îi clatină pe toți, așa că Dorina și Mircea se trezesc, iar Radu, oprit din pianota lui, deschide ochii.

— Aveți idee unde suntem? întreabă el, adresându-se, de fapt, lui Mircea, pentru că Dorina e buimacă, iar Roxana are în continuare căștile puse.

— Habar n-am, răspunde Mircea, care apoi se desprinde de lângă soția sa și se uită pe fereastră. Sunt niște polițiști afară. Poate suntem la graniță?

Întrebarea lui nu apucă să se risipească în aerul cald din compartiment. Un bărbat și o femeie intră în separeul lor, iar pe fețele lor se vede plictisul. Poarte uniforme și însemne diferite și salută doar ea, în limba română, în timp ce el mormăie ceva în limba maghiară.

— Pașapoartele, vă rog.

Toți patru caută în bagaje și scot cărțuliile cu coperți vișinii, pe care apoi le întind către polițista româncă. Femeia le adună pe rând, fără grabă, verificând fotografiile din documente cu fețele prezente. După ce termină verificarea sumară, li se adresează din nou:

— O să le primiți imediat înapoi.

Cei doi polițiști de frontieră ies din compartiment și se îndreaptă către celelalte separeuri pentru a face același lucru.

— Oare Per și Karin au terminat? chicotește Mircea, ignorat de această dată de Dorina care tot nu s-a dezmeticit.

Radu zâmbește din solidaritate masculină pentru că întrebarea lui Mircea n-a fost prea amuzantă, episodul suedez pierzându-și din notorietate. Rămân în tăcere minute bune, în principal pentru că gluma nereușită a redus pofta de discuții, dar și pentru că nu există niciun subiect de discuție în acel moment. Dorina își trece degetele prin păr de mai multe ori ca să și-l aranjeze după somnul înghesuit în pieptul lui Mircea, Radu se gândește dacă nu cumva ar fi șansa lui să-și recupereze revista din cușetă, iar Roxana simte cum inima îi bate puțin mai repede decât de obicei. Când trec mai bine de douăzeci de minute, e convinsă că totul durează atât de mult din cauza ei. Tony îi spusese că cel mai bine, în lipsa unei mașini cu care să treacă frontiera, e să călătorească cu trenul. În aeroport se fac cele mai amănunțite verificări. Acolo sunt prinși cei mai mulți dintre fugari. Încearcă să-și amintească data pentru care fusese citată și, din cauza emoțiilor, nu și-o poate aminti. Pe culoar trece un polițist în fața căruia un câine lup amușină plin de curiozitate. Dispare din raza lor vizuală relativ repede și nu se mai întoarce, lucru care n-o calmează deloc pe Roxana. Dorina. Ea îi vede neastămpărul și tulburarea de pe chip și se întreabă ce-o fi apucat-o pe roșcată. Însă pentru că nu e ca Mircea, consideră că nu e treaba ei să pună întrebări indiscrete, mai ales că știe că există multe persoane care devin nervoase în prezența poliției chiar și fără să aibă vreun motiv.Aceeași doi, polițista româncă și polițistul ungur revin la compartiment, ea ținând în mână pașapoartele. Sunt numai trei în mâna femeii și, bineînțeles, Roxana nu-l primește pe al ei. După ce le împarte celorlalți, se uită atent către ea:

— Vă rog să-mi prezentați și actul de identitate.

Roxana îl scoate din bagaj și i-l întinde fără să pună vreo întrebare. Nu știe dacă ar trebui s-o facă sau nu. Pe de-o parte, dacă tace poate confirma suspiciunile polițistei, iar pe de altă parte, dacă întreabă care e problema, se teme că vocea o va da de gol.

— Pașaportul dumneavoastră figurează anulat în baza de date. Aveți vreo problemă în țară?

Da, am fost condamnată la șapte ani de închisoare! Acum fug la Viena și de acolo oriunde-mi zice Tony!

Cum era de așteptat, toți ochii se întorc către ea, mai puțin ai Dorinei care deja o analiza.

— Nu știu să am vreo problemă.

Cuvintele i-au ieșit din gură secate de orice tonalitate. Norocul ei că n-a vorbit prea mult înainte, altfel și-ar fi dat seama și Radu și Mircea că e complet panicată.

— Verific și actul de identitate și revin.

Dorina îi cere sticla cu apă lui Mircea, așa că el n-apucă să pună vreo întrebare. Roxanei îi vine să-i mulțumească pentru că a scăpat-o de posibilul interogatoriu al acestuia. Cu toate acestea, lui Radu n-are ce să-i spună, dar el pare să ignore complet situația. Minutele care mai trec sunt dureroase pentru toți patru. Mircea își mușcă buzele, singurul mod în care se poate abține, Dorina face eforturi să-și găsească ceva de lucru, Radu deschide și închide conversația SMS cu Alena, care n-a răspuns încă la ultimul mesaj pe care i l-a trimis, iar Roxana simte fiori reci în jurul încheieturilor. Ușa compartimentului se deschide din nou, în prag înfățișându-se doar polițistul ungur.

— Poftim buletin și pașaport. Eroare România. Buletin, ok, încheie acesta într-o limbă română învățată de nevoie.

Roxana primește documentele și le pune în bagaj imediat, de teamă să nu revină și polițista româncă și să i le ceară din nou pentru alte verificări. După ce închide ușa în urma lui, mai durează vreo cinci minute și trenul pornește mai departe. Probabil că Dorina vede cât e de palidă, dar o ține, în continuare, doar pentru ea.

The Storyteller

Doar n-a crezut cineva că fuga Roxanei se termină la granița cu Ungaria, nu? Judecând după paginile care au mai rămas de citit, era puțin probabil ca povestea ei să se termine aici, mai ales că asta e o istorioară de Crăciun, iar pentru Roxana n-a apucat să fie încă niciun fel de Crăciun.

Nu pot decât să simpatizez cu ea în chestia cu identitatea. Faceți un exercițiu de imaginație să vedeți cum v-ați prezenta. Când ne naștem suntem cineva, dar uneori am impresia că pe măsură ce avansăm în viață, terminăm școli, avem meserii, intrăm în tot felul de contacte sociale ca cetățeni, debitori, angajați sau manageri, devenim, mai degrabă, ceva. În ziua de azi, și poate niciodată, n-a fost de ajuns să te prezinți cu nume și prenume. Chiar numele, încă din cele mai vechi timpuri, dădea identitatea. Femeile aparțineau mereu cuiva, așa că-și primeau numele mai degrabă ca să se cunoască a cui proprietate erau decât ca să poate fi individualizate. Sau numele spunea cine ești din perspectiva a ceea ce faceai, până când familii întregi și apoi neamuri și-au primit o identitate bazată pe ceea ce făceau și din care reușeau să scape destul de greu.

Acum nu mai e cazul. Sunt prea multe meserii ca oamenii să-și mai primească numele pe baza a ceea ce fac. Despre partea cu femeia ca proprietate a bărbatului nu știu ce să spun. Cred că e în continuare la fel, doar că acum se mimează mai profesionist. Așa că, da, Roxana are de ce să-și bată capul cu asemenea întrebări filosofice, dacă vreți, pentru că asta a fost problema ei dintotdeauna, identitatea. Fiica unui lucrător în port care fura și a unei ziariste care nu spunea întregul adevăr. Eleva unor școli care după ce-au învățat-o să scrie, să citească și să socotească, au încercat constant s-o pună într-un tipar, chiar și atunci când era clar că ea nu se potrivește niciunuia. În clipa asta lasă în urmă o identitate pe care și-a construit-o singură: femeie independentă de protectoratul patriarhatului, autonomă din punct de vedere financiar, vorbitoare de engleză și germană, maestră în artă înșelăciunii (dacă e să judecăm, mai ales, după pedeapsa primită), fugară. Să lase toate astea în urmă, cu bune și rele, nu are cum să fie vreun lucru ușor.

Radu. Stă în compartiment lângă o roșcată de senzație, care arată minunat și când e obosită și inima-i bate repede de spaimă și adrenalină. Stă în compartiment exact cum stătea în autobuz și încep să cred că Alena a devenit o scuză. La naiba, Alena pleacă din Viena la Haga și apoi la Berlin, iar el nici măcar nu înțelege prea bine ce face ea acolo la Națiunile Unite. Alena e mai mult o ființă virtuală de care se agață pentru că până acum pare cea mai sigură variantă, cu toate că nu i-a strâns mâna, nu i-a simțit pulsul nici măcar de la încheietură, ca să nu mai zic de la gât, și cu care nici nu îi e dat să aibă parte de un sărut calumea. Bărbații nu se gândesc prea des la cum e sărutul, cât de ridicat e pulsul sau dacă degetele mâinilor se împletesc potrivit, fără să mai știe apoi unde se termină mâinile lor păroase și unde încep mâinile lor parfumate. Nici Radu nu e conștient de lucrurile astea. Pentru el imaginea Alenei umăr la umăr cu al său implică o intimitate tandră, plină de afecțiune, însă se grăbește să ajungă la acea dragoste profundă, atotcuprinzătoare, așa cum i se pare că a intuit că există între Dorina și Radu când i-a contemplat pe ascuns.

Prin urmare, n-ar greși cu nimic dacă ar avea puțin tupeu cu Roxana. Oricum, e prea scurtă călătoria asta cu trenul ca să apuce să se îndrăgostească reciproc, după care ea să dispară, iar el să sufere.

Dorina e singura care simte că pereții se strâng în jurul ei cu fiecare kilometru pe care-l parcurge trenul către Viena. Somnul pe care l-a avut nu i-a adus decât un coșmar cu Ana, în care, bineînțeles, ele nu se înțelegeau. Ana îi reproșa că a crescut-o mult prea din scurt, că i-a oferit libertate mult prea târziu, că i-a dictat până și cariera. Îi reproșa că e nevoită să locuiască în altă țară din cauza ei, pentru că prin toate constrângerile pe care i le-a impus a făcut-o să urască ideea de a-și trăi viața în locul unde s-a născut. Coșmarul nu e doar rodul imaginației. Dorina a avut discuția asta cu Ana cu ani în urmă. Evident, Mircea nu știe nimic sau, dacă știe, a preferat să nu intervină decât foarte discret. Nu i-a spus aceleași cuvinte pe care i le-a spus acum în timpul coșmarului pentru că Ana n-ar fi putut niciodată să-i vorbească atât de deschis și, implicit, dur. Cum e posibil să-ți crești copilul încât el să fie nevoit să plece nu în alt oraș, ci în altă țară doar pentru a se simți liber? După toate normele legale și sociale din România și din foarte multe alte țări, a fost un părinte model. După normele dictate de personalitatea Anei, a fost un părinte lamentabil, care a știut prea puțin să asculte. Când în sfârșit a ascultat, era deja prea târziu. Dorina a remomorat discuțiile din trecut și a constatat că s-au cam pierdut cuvintele spuse atunci. A rămas, însă, sentimentul și nu e prima dată de când s-a stabilit că merg la Viena când se gândește dacă nu cumva e vina ei și pentru că Ana s-a măritat devreme și are și-un copil, ceea ce îi restrânge, încă o dată, libertatea.

(frag. din volumul cu același titlu)