‘CA SĂ PLECI (undeva) n-ai nevoie de multă minte. Nici de cine știe ce mult bagaj. De bagaj n-ai nevoie.

Însă trebuie să recunosc că lucrurile merg cu mult mai ușor dacă ai un motiv. Să zicem că te-ai obosit, nu atât fizic, cât psihic – ascultă-mă! – și intră în rolul unui avocat. Tu de abia ai intrat în profesie, iar spețele, de ce să mințim (ești bun), le poți rezolva și din pat. Într-o figură comodă, pe burtă, cu clientul pe apel. Abia două săptămâni de ,,regim’’ și deja, uf!, migrene. Și, iată, iubirile stau să dispară. La fel ca diminețile, căci tu le sari. Munca nu îți aduce mai nimic în plan spiritual (cumva e de la sine înțeles). Prelungești momentele în cearșafuri și te simți nescuturat precum covorul. Cam pe la prânz îți începi rutina. Accepți programul instabil pe care îl poți opri chiar și pe la cinci dimineața. Și tot nu ești mulțumit de tine.

Nu.

Tu rupe lanțul acestor zile. ,,Necondiționat’’, alege orice destinație și urcă în tren (de ce nu Brăila? Sau e simpatic Galațiul?). Îți cântă un podcast în caști (cum să nu?) despre Filosofia Fericirii. Ți-ai răspuns de când erai pe peron că: ,,Dunărea e locul!’’ Când te vor găsi la primăvară, cineva va plânge iarăși, probabil.

Iar cineva va scoate o găleată de raci, pentru cină, de pe tine’ gândea Sașa, în timp ce un tip bine îmbrăcat ocolea călătorii, posibil, căutând orice alt tren spre orice alt oraș decât Brăila sau simpaticul Galați. Sașa și-a lipit dosul pumnului de geamul aburit, iar deasupra semnului a făcut cinci atingeri, și tot așa de câteva ori.

— Mami, uite, pași de bebeluș pe geam.

— Nu arăta cu degetul, puiuț.

La zece și treizeci și opt, trenul, cu Sașa în vagonul șase, s-a pornit spre orașul cel mai urât de Sașa din țară. Eroul nostru a mai fost în cel mai urât oraș și cu câteva săptămâni în urmă. Și două-trei luni în urmă. Și, uite, lucrurile se repetă. Sașa, băiat înalt, subțire, puțin gârbovit de la uși, tavane, paturi crede că e neomarxist de doi ani. Deși straniu, Sașa, în ultimii doi ani, a dezvoltat și o sociofobie, pe lângă convingerea ideologică. Ce-i drept modelată, mai precis spus, decât învățată după manual.

Pe erou îl putem lăsa suspendat.

În timp ce-i vom explora interiorul ghiozdanului, cât să construiesc personajul. Sau nu. Mai bine zis, timp cât să-l las pe Sașa să-și urmărească călătorii de la distanță sau în imediata lor apropiere. Ghiozdanul, pe lângă cărți subțiri de proză americană și tricouri, conține, înghesuit, caietul care-i jurnal și agendă, și kit, format mare, lângă un set de pixuri strâns într-un elastic. Nu e nevoie să enumăr. Conținutul e cu desăvârșire trist.

Sunt lucrurile unui tânăr care nu avea de gând să se întoarcă.

Ce era să facă Sașa dacă nu călătoria?

Ar fi stat nervos în pat. Ar fi (cel mai probabil) mutat mobila la nesfârșit sau măturat covorul de fiecare dată când îl simțea ca o neliniște sau ar fi încercat ca picioarele mesei să nu treacă de liniile pătratelor din care e făcut parchetul, să stea, toate patru, în spațiul delimitat, să nu întreacă liniile, să stea masa țeapăn. Căci atunci când încerca să scrie caligrafic, cu un e precis (bucla ovală, lungă, fină), iar masa vibrează de la digitația alertă, Sașa simte cald în piept, iar gâtul i se usucă. Are mult noroc că masa pusă la dispoziție de căminul studențesc e ușoară și nu suferă după răsturnări spontane (vorba colegului). Dar vecinii de jos încep să aibă suspiciuni.

Sașa n-are nevoie de schimbări. Știe că nu ar vrea să fie altul. E adesea întrebat la întâlnirile oamenilor străini dintre alți oameni străini: ‘Ce lucruri ați vrea să schimbați la dumneavoastră?’

— Aș vrea să plac mai mult oamenii – aici, Sașa mințea cu nerușinare.

— Adică să fiți plăcut mai multor oameni?

— Sunt sigur că am fost pe cât se poate de clar mai devreme.

Era mai interesat să asculte decât să vorbească la aceste întâlniri. A decis că nu sunt de el.

Urăște oamenii (pe scurt spus). Nu știe dacă o face special, nu-i suportă țipând, vorbind prea mult, grupurile de băieți îl fac să coboare la următoarea deși următoarea nu e a lui, femeile cu cărucior, totodată, doamnele în vârstă care-și detestă existența, fetele cu beretă și încă câteva mai multe. Dar are momente...

Când se urăște în special pe sine.

Și vrea, anume atunci, să-l convingă măcar și un animal, o pisică (de ce nu) că merită să fie atins, pipăit de o ființă, atât de simplu compusă, ca o pisică.

Sașa nu-i o ființă bolnavă, altfel, dintre toate, Sașa e cel mai sănătos și puternic.

Vagonul nu avea compartimente, doar saloane. Era dotat modest: un rând-două de scaune, câte erau. Pe Sașa îl enerva lumina, temperatura și timpul. Nici să dormi, nici să citești, literele cădeau sub scaun și nu mai știa unde le era locul în pagină. Și, oricum, Sașa mereu și mereu la altele se gândea.

În vagon a intrat un grup de băieți. Chipiul controlorului și lumina ce îi deranja ochii băiatului formau o lumină-dungă, ce se trăgea pe toată lungimea culoarului. Sașa avea doar un gând, își dorea copilărește ca bărbatul să-i mâne pe băieții abia așezați. Nu mai era spațiu pentru gândurile sale. Până se apropia controlorul, i-a analizat și a înțeles că-i urăște pe tineri. În gândurile sale, doar imaginea blugilor, cu câini încleștați în material: trăgând trupurile sub un oarecare pod. Deși după grimasa sa n-ai fi spus, doar ochii îl reinventau.

Ușor, începea să tacă. Nu mai vorbea nici pentru sine, nu se auzea. Nu era pentru el a sta prins în colț. Emana amenințare prin pori. De aici și simțea că e slab, că e vulnerabil ca o ciută într-o volieră străină.

E palid și are fața stupidă de cele mai multe ori. Și mai ales acum.

‘De ce?’ și-a spus. ‘De ce această presiune?’ A găsit instant câteva motive și a încercat să-și revină. Dar fața nu și-o putea ascunde. O vedeau și alții, unul era controlorul, când i-a verificat biletul. Și tinerii. L-au văzut foarte bine tinerii și râdeau de cum se comportă: cum nu știa ce să facă cu biletul (după ce l-a primit înapoi), cum a rămas cu el în aer, cum își mișca piciorul din loc în loc, de parcă ar fi controlat de la distanță.

‘Oprește-te odată! Într-un loc. Ce naiba...’

suna în capului lui Sașa. Ciudat e cum nimic se pare că-l nu-l asculta, când Sașa era, într-un sens fix, omnipotent. Nu s-a putut, socotea el, stăpâni niciodată. Când era mic, juca un continuu rol de-a fă pe dos. Era cel mai priceput din casă. Aici, Sașa și-a amintit cum îl pedepsea tatăl său, cum îi spunea sever să nu mai râdă, să nu vorbească prea mult, ci mereu prompt și mistificat. A devenit limpede pentru colegi și profesori că a învățat mai întâi să tacă. Se pare că tatăl său auzea chiar și gândurile sale. Dacă povestea prea multe și tuturor, tatăl său știa cum să-l facă să tacă.

— Taci.

— ?!

— Taci din gură, te rog!

«De ce țipi de parcă zboară pietre în tine? Acum, ce? Te rogi... la mine!? Cum rămâne cu râsul?»

Sașa își odihnea mâinile și convingerile într-un vagon gol.

Peste trei scaune de la locul unde stătea Sașa, locurile: 37, 35 aveau semne făcute de unghii, bucăți din materialul hainelor în care erau îmbrăcați tipii și foi rupte dintr-un carnet de elev. Jos, sub scaun, se strecura sângele ca apa spre marginile vagonului. Altă pasageră, ascunsă de multă vreme după scaunele din spate, își mesteca nodul din gât și își ștergea degetele umede de coapse. A ieșit la Buzău. Sașa și-a întins picioarele pe scaunul de alături, iar cu antebrațul și-a acoperit ochii de lumina ledurilor.

Călătoria se simțea ca un chin. Își schimba poziția capului, muta ghiozdanul, după se dezbrăca și se îmbrăca de hanorac. Iar și iar, până l-a împăturit cât să aducă a pernă.

‘Gata, nu mai pot!’

A verificat telefonul în timp ce se gândea cum să-i scrie. Erau toate variantele greșite. Cu pași ce doar păreau decenți. Dar nu prindea rețeaua. Nu avea nici el priză la cele necesare, atât cât fraza pe care avea să o trimită să-i sune unic, și special, și sincer, și suav. Nu era el primul. Însă mereu, după părerea sa, avea ce să spună. Ducea în sine o personalitate stranie, nereprezentată prin chip. Nu puteai spune că e prost, nici că e cultivat, nici nu riscai să vorbești cu Sașa, fiindcă nu știai ce putea urma. Însă, de fiecare dată, Sașa, chiar și așa cum era el, înșela aparența.

‘Sunt zile când nici să vorbești nu poți, darămite să scrii’

a căzut de acord Sașa cu sine, dar la ideea că ar fi cazul să o anunțe despre vizita sa spontană n-a renunțat.

Începea să se apropie de cel mai urât oraș. Era pe la jumătatea drumului. La Bacău avea să schimbe trenul și încerca să stea treaz, să nu greșească, să nu omită stația. Aproape că nici nu mai înțelegea ce vedea, iar sunetul șinelor suna ca un ticăit al unei bombe cu ceas.

— Fix așa curge și timpul, Magda.

Și-a amintit o discuție cu ea, de câteva luni în urmă.

— ? Lasă... Nu-i chiar atât de grav. Imediat suntem la mare.

— Nu, nu asta ziceam, mă gândeam că timpul nu are nevoie de secunde, minute, ore. E măsurabil în orice, doar o constantă să mențină acel orice și e îndeajuns.

— Ca orice altceva în lume, timpul e o convenție. Particularitățile sale sunt și ele convenții. Chiar cred că am mai vorbit despre asta.

— Se pare că tu oricum te referi la timp ca la durată. Deși eu nu sunt de acord. Cred că timpul e ritm. Care poate fi reluat și totodată oprit, convențional vorbind. Spunem că timpul e pentru toți același, deși timpul e o figură individuală a existenței.

— Probabil. Tu vezi timpul ca un raport, într-o relație imediată cu omul. Probabil, voluntară sau involuntară, ceea ce are sens. Eu văd, mai bine zis, consider timpul un instrument. Doar atât. Necotrolabil, nesupus, dar instrument până la urmă.

— Nu m-a interesat dacă e util timpul sau nu. Mă interesează să-ți spun că ritmul nu-i o continuitate, e o reluare. Bat șinele trenului – la o anumită distanță, e drept, însă nu contează asta – importantă e mereu bătaia. Fapt ce o asigură pe următoarea. Ritmul e o combinație dintre atunci și acum, cu existența, justificabilă până la urmă, așteptării următorului act, garantat și el.

— Așa putem spune că ritmul e continuu, nu presupune sincope, în esență?

— Nu.

— Atunci timpul, după argumentele tale, pare să aibă caracter discreționar. Mai mult, cred că nici tu nu înțelegi ce vrei să-mi spui.

Luminosul nostru e material format din amintiri. Se reconstruia cât trenul era la fără zece minute în Bacău.

​ Sașa trăia printre prietenii săi – ajungea să măsoare orașul cu distanța dintre casele lor. Nu a purtat niciodată sigla de lider, cu toate că avea grijă de fiecare. Se simțea mereu intrigat de discuțiile lor, chiar și când tăcea mai mult. Nu avea nevoia să intervină sau să reacționeze cu ochii, doar asculta. Conversațiile deveneau mai aprinse, atunci se implica, cât să-i despartă. Simțea oarecum că veghează. Se cufunda în fotoliu, iar capul îl sprijinea în palmă, până auzea valurile lovindu-se de stânci.

— Arta!

— ?!

— Arbitrar!

— Nu.

— Te lovește!

— Da, așa da. De acord.

— Creativitatea e asemănătoare cu Venirea pentru evrei. Știi că are să vină, dar nu știi când. Nu știi cât e de aproape.

Urma o aprobare. Strigau și intimidau. Se auzeau bătăi în pereți de la locatari. Foarte timide bătăi.

— Mai ușor, Sașa doarme.

Sașa nu dormea. Își imagina zile simple. Intervenea când se refereau la el, se prefăcea că era cel mai prezent. Adică el chiar era:

— Evreii, un neam privilegiat. Mi-aș fi dorit să fiu evreu. Om care știe cât costă banii, cât costă numele.

Cercul lui Sașa de neomarxiști era depășit de perioadă. Nu era văzut cu ochi buni de alte grupuri politice minore, iar de cele mari nici măcar văzut nu era. Erau urmăriți din curțile oamenilor până la capătul străzii. Alungați din priviri de lângă terenurile de joacă. Din vorbe, dacă ocupau scara blocului, când era rece. Pentru ei, erau fără câțiva pași partid, fapt greu de priceput din discuțiile ocazionale tête-à-tête. Nu aveau nimic din comportamentul unui grup politic. Ca un grup politic nu vorbeau. Lumea striga după ei: ‘Vandali’. Primitiv era caracterul răspunsului ce vene în loc.

‘Umblă în haită – ca lupii’ s-a pronunțat oricine căruia nu-i era lene să se pronunțe.

— Sașa, noi? Lupi?

— Ai vânat vreodată?

‘Nu’ a răspuns prietenul. ‘Nici eu – a continuat Sașa – altfel, de ce aș vâna? Pe cine, dacă nu e nicio diferență între pradă și vânător?’

— Atunci de ce oamenii își încuie ușile?

Pe vremea iernilor – pentru ceilalți – cercul intra împreună cu răcoarea în încăperi, parcă ar fi fost mai mulți decât erau. Se salutau cu cei rași sub zero, dar nu-i atingeau. Skini erau și mai puțini. Iar florile roșii (făcute prin dripping) lăsate pe zăpadă, funcționau ca o reamintire a locului pe care-l aveau în spațiu. Nu-i aștepta o dimineață târzie, cu cearșafuri grele. Altfel, altceva.

Era mirosul de cauciuc topit în aer, sunetul compresorului, o bătaie constată, metal de metal, ce, pe parcurs, se transformă-n ticăit: în ceas.

În creierul murdar de gânduri al lui Sașa, se reîncepea sfârșitul din același oraș, unde a crescut, unde simțea doar încordare. Împreună cu cea mai simplă fericire. Unde iar se afla pe terenul de fotbal și își roade genunchii de iarba grasă și proaspătă.

​ Pete de lumină, deranjante, și voci răgușite, abia dezmorțite. Sunetul roților unui cărucior tras de cineva care, pășind, parcă ar trage după el podeau.

— Bac…(conținut difuz)

— ?!

(fragment)

​

​

​