Nicoleta Stan, Hortensia Papadat-Bengescu: formele patologiei în imaginarul narativ, Limes, 2024

La sfârșitul lui 2024 am citit – mânat de o curiozitate vinovată – un volum despre formele patologiei în imaginarul narativ al Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu de alta, dar licența îmi gravitase – mai mult sau mai puțin – în jurul aceleiași tematici, prilej cu care am revenit la notațiile din perioada studenției și la unele texte ale scriitoarei.

Publicată în colecția "Eseuri" a editurii Limes, cartea Nicoletei Stan pare să fie, la rându-i, o licență sau o disertație care a văzut lumina tiparului și care își propune să analizeze formele bolii la personajele bengesciene (din ciclul Hallipa). Pentru început, m-aș fi așteptat poate ca tânăra autoare să treacă în revistă și unele dintre primele scrieri ale Hortensiei Papadat-Bengescu (din așa-zisa primă etapă de creație), în măsura în care semnele patologicului de aici sunt proeminente și mai ales relevante în manifestarea ulterioară a Hallipilor. De pildă, unele ipostazieri ale "răului" pot fi indentificate în proza Marea, unde o scrisoare apare sub denumirea de Boală ciudată, în care Lilia interpretează alegoric durerea de braț ca pe o reacție a inadaptării protagonistei în societate. Sau, în "poveștile ochilor" din Femei între ele, Miss Mary mărturisește un episod al vizitei la medic în scopul declarării unei boli de nervi. Se continuă pe aceeași linie și în volumele Romanță provincială și Desenuri tragice. Pe doamna Vanghele, din Romanță provincială, o lovește paralizia, pe Sofia o durea uneori ficatul, domnul Killian enfizemă, dar și diabet etc.

Mai sugestiv, în Romanul Adrianei, Hortensia Papadat-Bengescu urmărește un caz de evoluție al bolii și reminescențele sale asupra vieții eroinei. Privită ca pe un grad zero al existenței protagonistei, boala face transferul de la o Adriana fără biografie, însingurată absolut, la o Adriana a doctorului Sergiu. Pe scurt, asistăm la un proces complex de transcendere – firește, prin boală – de la solitudine la apartenență. De menționat că, spre deosebire de ceilalți eroi, pentru Adriana, boala apare ca factor salvator al unei identități aflate în proximitatea morții, ceea ce contrazice, aș spune, teoria Nicoletei Stan, din Introducere: "Aceasta este și particularitatea definitorie a bolii bengesciene, ea nu poate fi vindecată, indiferent de tratamentele pe care acești bolnavi le primesc."

Din punctul meu de vedere, aceste prime semne ale răului parcă anticipează universul "degrada(n)t" al Hallipilor, susținând vocația Hortensiei Papadat-Bengescu de "chirurg al sufletelor și trupurilor" protagoniștilor săi. Cu siguranță aceste date i-ar fi oferit Nicoletei Stan o viziune mai complexă și mai atentă asupra formelor patologiei în imaginarul narativ.

În fine, odată cu Ciclul Hallipa se evidențiază o accentuare a patologiei personajelor și a unei atmosfere profund maladive, cu impact asupra modelului narativ obiectiv. Pentru asta pledează și Nicoleta Stan în exegeza ei, urmărind îndeaproape destinul mai multor protagoniști bengescieni. Printre alții, Lenora Hallipa e nevrotică (în Fecioarele despletite) și suferindă de cancer (în Drumul ascuns); Elena Drăgănescu suferă de snobism și de obsesia perfecțiunii; Doctorul Rim e maniac sexual, cu obsesii (în Fecioarele despletite) și bolnav închipuit (în Concert din muzică de Bach); Buna Lina, personaj cu dublă personalitate; Prințul Maxențiu, bovaric, sub aparenta boală; gemenii Hallipa au obsesia sexualității; Drăgănescu, probleme cardiace; doctorul Walter e nevrotic; Nory suferă de frigiditate; Ghighi, afecțiuni psihice; Aneta Pascu, demență ș.a.

Iată, literatura bengesciană poate fi privită ca un glosar în care sunt adunate și prezentate evoluțiile unor boli ce vor zgudui ființa umană din temelii: cancer, tuberculoză, miocardită, miopie, eczemă, paralizie, spasme nervoase al epigastrului, scarlatină, gripe, anemii, migrene, astm etc. De aceea, volumul de față are meritul de a analiza raportul de tip cauză-efect în apariția și evoluția diferitelor tipuri de boală, cu mize pe fiecare personaj și pe relațiile dintre acestea.

Totuși, are și destule minusuri (survenite cred în baza ipotezei pe care am lansat-o la început): lipsa unei bibliografii actualizate, limbajul simplist sau școlăresc, colajul sau înșiruirea de prea multe citate fără a fi comentate, "abuzul" conectorilor logici ("mai concret", "așadar", "astfel" etc.), greșeli de ortografie (virgulă între subiect și predicat: "Despre complexitatea bolii în romanele bengesciene, Al. Protopopescu, opinează..." sau lipsa acordului: "Acest sanatoriu ocupă paginile din incipitul romanul..." ) etc. Totodată, am sesizat și lipsa unei analize complexe a teoriei "trupului sufletesc" sau a implicațiilor patologiei în echilibrul intern al construcției romanești.

Una peste alta, cu toate sincopele de compoziție sau redactare, volumul Nicoletei Stan poate fi o lectură destul de incitantă despre formele patologiei în imaginarul narativ al Hortensiei Papadat-Bengescu. În final, nu pot decât să mă bucur că scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu inspiră noi și noi generații.