În josul pantei jcb-urile cu carcase galbene făceau ultimele eforturi înainte să se întunece, se învârteau și scoteau sunete stridente atunci când dădeau cu spatele, iar senzorul de distanță le semnaliza câte un bolovan sau câte o movilă, își zdrăngăneau brațele metalice și răsturnau fără pauză, în remorca unui camion, grămezi de pietre și de cochilii prinse în bulgării de pământ, vreascuri umede și frunze ce putreziseră sub zăpadă, puțină câtă fusese până la sfârșitul iernii.

Fata și-a schimbat obiectivul de perspectivă cu unul pentru detaliu, așa încât să vină mai aproape de cochiliile ce se trezeau dintr-odată scoase din întuneric, cu rânjetele sparte către lumină, o lumină pe care nu o văzuseră nici atunci când fuseseră în viață, poate că memoria lor rudimentară o fixase ca pe o temperatură plăcută a mediului, o zonă de confort, energia favorabilă înmulțirii, nimic mai mult, apoi memoria se transformase într-un punct de calciu, iar punctele de calciu se uniseră într-o spirală ce amintea de o mare dispărută, la fel ca vuietul valurilor în corpul răsucit al scoicilor de pe plajă. S-a uitat la ciuful ei de băiat și la perciunii în colț, care îi mărgineau urechile ascuțite, de culoarea cărămizilor stropite de ploaie, un profil incert și atrăgător, de băiat sau de fată, cum își ținea un genunchi în pământ și pe celălalt, flectat, își odihnea coatele, ascunzându-și fața cu aparatul de fotografiat.

Cu mâinile în buzunare, el a răscolit pământul cu vârful bocancului, rostogolind o piatră lucioasă, apoi s-a uitat din nou la oamenii care își făceau treaba fără să fie preocupați de distincții aparent irelevante. Cum ar fi fost ca atunci când oprise pe marginea drumului să-i fi luat la întrebări? De ce credeți că vă găsiți aici? Cum vă simțiți într-o cabină de excavator? Vi se pare că această carcasă intermediază contactul dumneavoastră cu lumea? Cum vi se pare ospitalitatea românească atunci când lucrați fără carte de muncă? Credeți că dacă angajatorul nu vă plătește asigurările de sănătate și pensia, e mai mult din cauza laturii sale dacice sau a celei romane? Sau e vorba de influența nefastă a scandinavilor asupra moldovenilor?

A izbit scoarța tare a unui stejar, o investigație care ar fi ajuns într-un final la distincția dintre pietre și cochilii.

Acolo fusese cândva o mare, pe când Pământul părea ceva tihnit, o lume inundată, unde protozoarele și amibele, mai târziu, moluștele își vedeau de treburile lor în tăcere, atrăgându-se sau ferindu-se unele de altele fără prea multe comentarii. După ce marea se retrăsese, pe pământul sărat se înălțase un mic cartier rezidențial, case înșiruite după o poartă care era înzestrată cu senzori de mișcare. Cadrul cu zăbrele aluneca pe șine în timp ce o lampă de avertizare se aprindea intermitent deasupra lui. Șoferii așteptau cu mâinile pe volane și fețele lor treceau din roz în portocaliu, odată cu fazele ledului. Din amintirea mării cenozoice nu mai rămăseseră decât ferigile drepte în lumina înșelătoare a zilei care scădea: părea blândă și dintr-odată urma să se retragă în spatele pădurii, lăsând frigul să pornească în urmărirea ei.

La un moment dat, oamenii aceștia nu vor mai fi aici.

Apoi, vor veni alți oameni să sape și vor găsi cochiliile unei civilizații dispărute: lustrele albe de la Ikea și clopoțeii de vânt Feng Shui, câte un manșon de plastic de la furtunul de stropit peluza, practic nedegradabil pe perioada unei epoci geologice. Sute de mii de piese din oțel, fațetate hexagonal, rămase de la o civilizație care descoperise posibilitatea să-și monteze mobila cu imbusul.

*

Uită-te și tu, asta ți se pare o femeie bolnavă?

Nu, a admis maică-sa. Fotografia asta e făcută cu vreo două săptămâni înainte să se ducă la clinică. Era ultima ședință, se făcuse bine.

Pe un trotuar scăldat de soare, cele două femei stăteau una lângă cealaltă, îmbrăcate în paltoane de iarnă, unul închis la culoare, cu nasturi bombați, crestați în patru, celălalt alb crem, încheiat până sus, și între ele era un copil, mama lui, cu un costum croșetat, dintr-o singură bucată, care îi urca de pe picioarele mici, pe burtă, unde, pe o bandă albă se ridicau pe copitele din spate doi cerbi față în față, cu coarnele date pe spate, și se termina într-un gât răsucit, care îi atingea bărbia. Capul îi era învelit într-o căciuliță de lână, care îi lăsa doar ovalul feței să-i iasă la suprafață, iar ea privea într-o parte, strâmbându-se în lumina soarelui, în fața miracolului vieții care se perinda prin fața ochilor.

Trebuia să fi început primăvara, zilele înșelătoare care se sfârșesc în umbre și nori alburii pe cerul întunecat, măturați repede de vânt. Zăpezile topite lăsaseră dâre de sare pe caldarâm, aerul se juca cu fețele zâmbitoare ale femeilor, le învăluia și se retrăgea înapoi, lăsându-le surprinse, cu ochii strânși, încărcați de genele stufoase. Fetița trebuie să fi deprins de curând mersul, dar dacă n-ar fi ținut-o mama ei de mână, probabil că în doi pași s-ar fi răsturnat pe trotuar. Mimi își pleca privirea spre copil, i se vedea jumătatea de sus a feței, fruntea înaltă și cărarea care îi despica pletele date după urechi, o parte din obraz și tâmpla. Surorile semănau atât de mult, încât cu greu le puteau deosebi. Cum s-a făcut că în două săptămâni una dintre ele nu mai avea să se întoarcă la copil? Era ultima intervenție necesară, boala intrase în remisiune.

Pe vremea aceea, se făcea o procedură, insuflau aer printr-un tub și făceau vârful plămânului bolnav să se colabeze. Încercau să oprească răspândirea infecției.

Cum mergea boala?

Ți-am zis, intrase în remisiune, era chiar ultima ședință. A fost, pur și simplu, un accident, i-a spus mama într-un final și a oftat. Nu știu, de fapt, ce s-a întâmplat, doctorul i-a spus lui tata că o bulă de aer a intrat pe artera pulmonară, a ajuns la inimă și i-a produs stop cardiac. Dar nu e așa, a fost o hemoragie, un vas spart care a adunat sângele într-o pungă până a dat afară. Mai târziu am aflat că a căzut pe stradă.

Mimi a plecat la Cluj într-o dimineață de primăvară, a luat autobuzul din gară, era o cursă de navetiști, drumul se făcea într-o oră. Ca să obții un telefon trebuia întâi să te programezi la poștă, se trimitea ora și data convorbirii prin centrală, apoi te întorceai în ziua respectivă. Și-a făcut programarea la clinică probabil chiar în ziua în care fusese făcută fotografia, dura ceva până obțineai un loc la cabinet. Două săptămâni au trecut prin râșnița grijilor, s-au fărâmițat ca un pesmet, nu a spus în casă prin ce trecea, se simțea vinovată, de parcă ascundea un secret murdar.

Doctorul era bătrân, făcuse școala pe vremea habsburgilor, noile cadre din facultate voiau să-l dea la o parte, dar oamenii din oraș se obișnuiseră cu el și îl căutau. Lucra meticulos, în tăcere, chiar dacă mâinile începuseră să-i tremure discret după ce ieșise din arest.

Pe scaunul de vinilin, femeia tânără a simțit cum îi amorțeau picioarele și vintrele, brațele și bărbia, apoi vârfurile degetelor, anestezia a avansat din toate părțile ca niște limbi de omăt și i-au încercuit inima care îi lovea cu putere coastele, la fel și gândurile, au dispărut unul câte unul, și din toate nu a mai rămas decât dorința să se întoarcă mai repede acasă. S-a agățat de ea până când în jur s-a făcut întuneric.

Când și-a revenit, a luat-o grăbită spre autogară, era încă amețită, nu-și dădea seama dacă era de la oboseală sau de la tentaculele anesteziei care se retrăgeau în cuiburile lor, de-a lungul mușchilor și vaselor. Se făcuse seară, începutul de primăvară era răcoros, un aer limpede, cu străluciri întâmplătoare printre crengile goale ale teilor întunecați de deasupra caldarâmului. Femeia a grăbit pasul în ciuda oboselii. Mirosea a Paște, a cozonaci și a fiertură de măruntai, ape cu steluțe de grăsime bolborosind în cratițele de fontă de pe sobe, ici și colo zgomote de tacâmuri, lovituri de ciocan pe un tocător.

La un moment dat, și-a dat seama că se înșelase, erau prea multe bătăi, parcă veneau din toate părțile, de la fiecare fereastră de bucătărie, dar atunci era prea târziu. Bătăile veneau de fapt dintr-un singur loc, dintr-un clopot de lemn care stătea ascuns, dar făcea tot orașul să vibreze. S-a oprit în loc, încercând să-și țină echilibrul, dar pământul se zguduia atât de tare sub picioarele ei, încât a căzut, întâi în genunchi, apoi și-a întins gambele strânse sub coapse, apoi s-a lăsat pe spate și a privit cerul care avea culoarea vișinelor putrede. Imediat lumea s-a adunat, își aplecau capetele deasupra, iar ei i s-a părut că stăteau în niște poziții tare ciudate, vizitatori într-un târg de miracole. Voiau să vadă clopotul de lemn, de unde se auzeau bătăile, s-a gândit.

Dați-vă, dați-vă la o parte, s-a auzit o voce de bărbat tânăr.

Lumea s-a urnit cu un murmur de neîncredere. Clopotul se auzea, bătea tot mai tare.

Băiatul a îngenuncheat lângă ea, avea un palton ușor, negru, și părul aranjat cu briantină, într-o parte.

Sunt student la Medicină, i-a asigurat pe cei din jur, apoi i-a zâmbit ca să o liniștească.

Ea a vrut să-i răspundă, dar avea ceva umed și sărat pe buze care o împiedica să vorbească.

Cum o vezi dacă o vezi?, îl întrebase mai demult fata.

O văd ca pe o femeie tânără, care zâmbește, are brațele subțiri și pielea albă, nu știu de ce o văd așa, mi-o închipui, probabil și din ce am văzut în fotografii.

Și mai ce?

Cred că e o femeie tânără și speriată.

Și ce i-ai spune?

Habar n-am, aș vrea să o prind de mână și să îi spun să trăiască. I-aș zice, haide fată, trăiește, că trebuie să trăiești. Să nu-ți fie frică de viață. O să o scoatem la capăt cumva. Chiar dacă nu cred neapărat asta.

(Fragmente din romanul "3300 de perechi de palme", în curs de apariție la editura Trei)