Revistă print și online

Când îți crește nasul, înveți să citești

Îți mai aduci aminte când prima zi de vacanță era duminica? Când, la vârsta copilăriei, acea zi îți era împărțită în două zone foarte clar delimitate de Gala desenului animat? Într-o zi ca aceea am descoperit că există ceva poate și mai interesant decât cele 10 minute cu motanul cel nesătul și șoricelul cel năzdrăvan. Am descoperit că poți citi mai mult decât textele obligatorii din manualele de școală în care aflai că poți muri în chinurile frigului dacă nu îți asculți mama sau dintr-o simplă întâmplare când traversezi cu gâsca ta preferată podul spre casă.

Era duminică dimineață, prima zi de vacanță, și simțeam ceva în aer ca o liniște ce te cuprinde când lucrurile sunt toate în ordine: nu aveam teme în acea zi, părinții erau și ei liniștiți și nu îmi dăduseră nicio sarcină de făcut deocamdată, așa că universul meu se bucura de lumina zilei de vară și de timpul ce părea așa de larg și permisiv. Și pentru că aveam așa mare libertate de la îndatoririle mele de școlar, mi-am îndreptat atenția spre biblioteca familiei, unde mama adunase în tinerețea ei o mulțime de cărți (pe care aveam să le descopăr mult mai târziu). Pe lângă acestea, se aflau și cărți cumpărate pentru "lecturile suplimentare" pe care fratele meu și cu mine eram deseori îndemnați să le înfăptuim. Și astfel, în spatele a două uși ce ar fi trebuit să servească drept posibil birou într-o mobilă emblematică pentru industria comunistă a acelor vremuri am găsit, înghesuită printre alte cărți pentru copii, una ce mi-a atras atenția. Era destul de groasă, ceea ce pentru mine, atunci, însemna o provocare destul de mare. Dar copertele albe m-au atras și mai ales titlul ei ce se lăfăia scris frumos, cu litere de tipar, mari, deasupra unui desen extrem de viu colorat. Auzisem deseori cuvântul ce îl puteam citi acum pe coperta cărții și sonoritatea lui nu îmi era deloc străină. Deseori, la acea vârstă a inocenței copilului și a primelor încercări de independență față de autoritatea de neînțeles a părinților, îi auzeam pe cei mari spunând: "o să-ți crească nasul ca lui Pinocchio!" Și iată-mă față în față cu cel despre care auzisem de atâtea ori că i-ar fi crescut nasul atunci când a mințit sau...

Prima zi de vacanță aducea cu ea o descoperire ce a însemnat pentru mine o victorie: luam singur decizia de a citi o carte. Parte din curiozitate, parte din ura față de individul acela căruia îi crescuse cumva nasul și parte din dorința de a depăși textele de școală cu pui de prepeliță și gâște cărora le zboară penele într-o zi de august. Am luat cartea și, evident, m-am bucurat de paginile cu desene. Unele color, altele alb-negru, dar toate extrem de expresive și pe alocuri înfricoșătoare. Nu mă interesa pe vremea aceea nici cine o scrisese și nici cine făcuse traducerea (dacă mă gândesc mai bine, nici nu aveam habar că ar fi putut fi scrisă în altă limbă). Mă bucuram de cartea aceea cu scrisul mult mai mare decât cel din manuale și cu foaia albă pe care imaginile depănau povestea în timp ce eu adunam cuvânt după cuvânt.

Așezat în fotoliul cumpărat recent de către părinți, dădeam paginile cu o importanță pe care mi-o amintesc și astăzi. Și îmi amintesc bucuria lecturii – bucuria de a descoperi că în propriul fotoliu, în sufrageria casei tale poți exista într-o altă lume și poți să însoțești o păpușă de lemn într-o aventură ce nu mă lăsa să închid cartea. Ar fi fost o trădare și o lașitate să o fac, nu? Și îmi amintesc figura mamei ce m-a strigat din ușă să vin la masă. Și nici atunci nu eram sigur că fac bine dacă îl părăsesc pe Pinocchio al meu. "Te întorci după ce mănânci", m-a liniștit întrucâtva vocea aceea blândă. Fiindcă, în acea primă zi de vacanță, toate erau blânde.

Am citit Pinocchio de Carlo Collodi, ediția din 1980 de la editura Ion Creangă, în prima zi din vacanța de vară, într-o duminică în care am înțeles că rafturile acelea cu multe cărți ce umpleau mobila părinților mei ascund destine și aventuri ce mă așteptau să le descopăr. În acea duminică am învins: am citit o carte întreagă, petrecând ore largi și calde în fotoliul părinților, alergând după vulpoiul cel șiret, ascunzându-mă de Tromboli și lăcrimând la reîntâlnirea cu Geppetto. A fost începutul unei vacanțe și a fost începutul unui destin.

Marius NICA

Conferențiar dr. în științe filologice și critic literar, este preocupat de imagologie, fiind autorul a numeroase studii și articole de specialitate. Opera sa de referință este Ocheanul balcanic. Privire asupra imaginarului literar in opera lui Mateiu I. Caragiale (2009). Preocupat de fenomenul cultural actual, este implicat în evenimentele curente și în presa de profil.

în același număr