În loc de motto, îmi las tastatura cuprinsă de o criză epileptică: AȘA-i că orașul TE ENERVEAZĂ uneori, te SCOATE din MINȚI, te face să-ți dorești să SUGRUMI pe cineva, iar alteori TE INSPIRĂ, te face să VISEZI ori chiar să DANSEEEZI??!!

Reiau controlul tastaturii ca să scriu despre București, așa cum îl văd. Mi-l imaginez drept Lumea Răsturnată din universul Stranger Things. Un oraș asemănător cu cel pe care-l știm toți, dar înghețat sub o răsuflare nefastă, o copie răsturnată în care tumora răului se întinde prin ziduri, prin copaci și chiar prin aer. Iar uneori, fără să-ți dai seama, din orașul real treci în cel întunecat.

Uite-așa: ieși din apartamentul plin de plasme, aer condiționat, mașini de spălat, lumini și cobori în Bucureștiul răsturnat. Cerul e din asfalt, un strat gros, negru, prin care nu răzbat soarele, luna și stelele. Ploaia nu pătrunde, norii nu brăzdează autostrada infinită. În Bucureștiul ăsta răsturnat transpiri pe interior. Plămânii și inima ți se lichefiază în ritmul fiecărei guri de aer uscat.

Îți dai seama că înaintezi tot mai greu, crezi că e de la căldura asta care se prăbușește peste tine. Dar privești în jos și-ți dai seama că picioarele ți se scufundă în asfalt, o negreală ce oglindește cerul și care se topește și-ți înghite membrele. Carnea ți se scurge de pe oase, din partea de jos a picioarelor rămân doar două tije subțiri, albe, durerea te săgetează până-n vârful dinților și mai faci un pas, doar ca să auzi "pleosc-pleosc". Și-ți mai cade o bucată însângerată de carne și mușchi, în timp ce înțelegi că n-o să mori, că durerea nu dispare, ba chiar crește, se rotunjește, te cuprinde în spirale tot mai largi.

Mă gândesc sincer că asta merităm. Să fim cuceriți de asfaltul pe care-l venerăm. Căci Bucureștiul devine o masă tot mai mare de bitum, pământul și iarba dispar, iar noi zâmbim. Ne iubim mai mult mașina decât copacii. Și în timpul ăsta asfaltul mai cucerește câte un metru pătrat, iar verdeața moare. Bucureștiul e Marele Asfalt, asta îl definește. Jur: uneori sunt convins că merităm să ne topim pe picioare, la propriu. Să vedem cât valorează civilizația și evoluția în condițiile în care rămânem fără oxigen.

Zi de zi asistăm la mici crime pe care le ignorăm. O furtună pune la pământ câțiva copaci. Alții (imposibil de numărat) cad pradă dezvoltării haotice, incompetenței așa-zișilor îngrijitori, mor ca să facă loc parcărilor, magazinelor, nimicurilor țipătoare. Iarba se usucă, tufele sunt rupte. Toate astea sunt crime (mici, dar dese) care lovesc tot în noi, în sănătatea noastră și în viitorul copiilor noștri. Dar ce fain e în mașină... Ce bine că în apartament merge aerul condiționat…

Știu. Pentru toate astea dăm vina pe autorități. Pe politicieni. Pe alții. Mereu și mereu pe alții. Noi, fiecare dintre noi suntem… Ooo… Suntem minunați, ireproșabili. Hai s-o spun mai clar: eu sunt perfect! Dar autoritățile, politicienii, mereu alții sunt de vină.

Oameni buni. Putem să fim onești o clipă? Orașul suntem noi. Politicienii, autoritățile ne reprezintă. La baza a tot ce e rău sau minunat în orașul și pe planeta asta stau oamenii. Așa că nu orașul ne disperă, ne enervează sau ne inspiră, ci noi o facem. Oamenii! Marele asfalt cucerește Bucureștiul pentru că noi permitem asta, pentru că ne e comod. Și pentru că suntem indiferenți.

Chiar nu mi se pare exagerat să fim condamnați la chinuri în orașul răsturnat, să fim torturați respirație cu respirație, pas după pas. Orașul e la fel de bun sau de rău pe cât de buni sau de răi suntem noi.

Dar orașul e și speranță. Bucureștiul e minunat, are o istorie care stârnește imaginația, la fel ca Londra, Parisul sau Barcelona. Da! M-aș întoarce la perioada fanariotă. Nu ca să călătoresc în timp, ci ca să descopăr identitatea orașului. Și-o fac prin Trilogia Fanariotă a Doinei Ruști. Nu mă închipui vreun critic în aceste rânduri. Alții, mai pricepuți, au stabilit mult mai clar valoarea literară a romanelor Manuscrisul Fanariot, Homeric și Mâța Vinerii. Eu vreau să vorbesc despre faptul că acest univers e cel mai potrivit brand turistic pentru București. Iar romanele nu înseamnă ficțiune, invenție. Istoria e prezentă acolo, și e exact în forma care prinde, atrage, care iscă interes.

Leun și Maiorica, Tranca, Dan Brașoveanu Doicescu, Zăval și Maxima, Pantelimon sau Mărmănjica, Despina iată personajele pe care trebuie să le răspândim prin București, să le urmărim și să le aflăm secretele (ca într-o vânătoare de pokemoni -deși-i o comparație stupidă). Imaginați-vă colțuri de stradă cu frânturi de poveste, coduri QR sau chiar mini-pliante, mici răvașe care să-ți vorbească despre unul dintre personajele de mai sus. Un mesaj care să te poarte la următorul și tot așa, spre alt colț de stradă sau de clădire, într-un joc uriaș de-a trecutul fanariot.

Îmi imaginez festivaluri de teatru stradal care să aducă printre oameni diverse scene din Trilogie, proiecții de lumini care să ne arate orașul cum era atunci, asta pe lângă suveniruri, tricouri și altele asemenea.

Reinventați hanurile și casele boierești din Manuscrisul fanariot, Homeric și Mâța Vinerii. Gândiți un uriaș parc de distracție în care să joci roluri de epocă și să treci prin tot soiul de încercări specifice perioadei respective.

Realitatea virtuală poate să fie și ea utilizată. Cum ar fi să citești un fragment din Manuscris sau din Homeric, apoi să-ți așezi ochelarii speciali și să observi cum rândurile din carte prind viață… Folosiți literatura ca să arătați strălucirea acestui oraș și multitudinea de legende și mistere pe care le ascunde. Scoateți la iveală muzica Trilogiei Fanariote. Posibilitățile comerciale pentru promovarea orașului (cât de ciudat sună pornind de la literatură) sunt uriașe. Ăsta-i brandul orașului, aici sunt identitatea și viitorul lui. Un viitor plin de tehnologie, invenții și inteligență artificială. Dar bazat pe istoria lui suculentă (și asta sună ciudat), un trecut plin de sevă și resurse infinite.

În loc de final, prefer să adaug cuvintele Doinei Ruști din romanul Manuscrisul Fanariot. "Apropierea de București îi dădea un tremurat de pisoi. La poarta orașului sclipea Dâmbovița, asaltată de bivoli. În sfârșit ajunsese la pod! Acel pod despre care știa tot Imperiul că-ți putea schimba situația. Cântecul Incomparabilului Selim îi bubui în urechi. Peste râu străluceau casele, ca niște mărgele de os…"

Un cântec, un oraș și un "tremurat de pisoi" care ar trebui să-l cuprindă pe orice vizitator care se apropie. În prologul Manuscrisului Fanariot, Doina Ruști mai spune așa: "Orașul din cântec era ca suspinul din floarea de tei. Între zidurile lui se topea orice suferință, ștearsă din Cartea Destinului ori din alte cărți copiate dupa aceasta. Iar orașul, acel oraș al inimilor ușoare, nu era altul decât Bucureștiul."