Cazul meu este de o banalitate zdrobitoare. Sunt unul dintre milioanele de români care în timpul dictaturii comuniste au fost urmăriți de Securitate, pe față sau pe ascuns, cu o desfășurare de forțe și metode ce ar fi fost demnă de o cauză mai importantă. Totul a început în timpul studenției, la Iași, la sfârșitul anilor ‘70, când trebuia să plec în Franța, cu o bursă acordată de Ambasadă studenților merituoși.

Numai că între mine și mult visatul sejur la Universitatea din Grenoble s-a interpus Securitatea. Într-o dimineața a lunii mai 1976, un locotenent îmbrăcat într-o haină de piele și cu un ușor defect de vorbire m-a căutat la Căminul U2 din Complexul "Pușkin", unde locuiam. Mi-a fluturat prin fața ochilor o legitimație și m-a invitat pentru a doua zi la sediul Securității, în Copou. In biroul lui, vorbindu-mi când curtenitor, când amenințător, mi-a propos sa devin informator, prezentându-mi avantajele serviciilor pe care le-aș aduce "patriei și partidului". Am refuzat și am fost chemată din nou.

Jocul acesta de-a șoarecele și pisica a continuat câteva săptămâni, perioadă în care, la cei 21 de ani ai mei, m-am consultat cu persoane foarte apropiate, două dintre ele, mai rebele, sfătuindu-ma să refuz, ultima – cu părinții trecuți prin experiența "domiciliului obligatoriu" – indicându-mi posibilele avantaje ale acceptului. În final, cu multe precauții și cu un aer de copiliță neștiutoare i-am comunicat locotenentului refuzul meu. S-a enervat și, făcând spume la gură, mi-a spus, foarte clar și răspicat:

— Știți ce pierdeți dacă refuzați colaborarea, nu-i așa ?

Eu am ridicat din sprâncene.

Tot el a răspuns:

— Nu veți mai pleca în Franța!

— Nu-i nimic, i-am zis (dând din mână cu un gest ce semnifica Atâta pagubă !) se va ivi o altă ocazie...

Și n-am mai plecat. În Franța am ajuns prima dată abia în 1991, după ce s-au deschis porțile și în viața mea.

În 1978 am revenit în orașul meu natal, Suceava, ca tânără profesoară de limba franceză și engleză, în diverse școli din județ și, uneori, din oraș. În ciuda absolvirii facultății cu media 9,81 și recomandare pentru învățământul superior și cercetare, în ciuda mediei maxime la examenul de definitivat, în ciuda activității didactice și culturale intense, conducerea de atunci a Inspectoratului Școlar Suceava avea grijă să mă trimită în cele mai îndepărtate școli, prin noroaiele patriei. Fără a organiza vreun concurs, așa cum ar fi fost indicat, inspectorul șef de atunci, profesorul Botnariuc, păstra posturile motivante pentru persoane aparținând unui cerc din care eu nu făceam parte: activiștii de partid și rudele lor, soțiile și copiii ofițerilor de Securitate sau de Miliție, eventual de armată. În fiecare toamnă, înainte de începerea școlii, faceam antecameră la conducerea Inspectoratului, dar, ca un făcut, pentru mine – care mai aveam și "defectul" de a nu fi membră a P.C.R. – nu se găsea niciodată un post mai bun.

Duceam existanța ternă a oricăruia dintre locuitorii urbei sau ai țării. Plecam la serviciu cu autobuze înghețate iarna și pline de praf vara, munceam în școli dotate la nivelul secolului al XIX-lea (unele dintre ele au rămas tot așa!), cu podelele mirosind a motorină și cu WC-ul insalubru în fundul curții. În fiecare săptămână noi, profesorii și învățătorii din satele respective aveam parte și de sacrosanctul învățământ politico-ideologic, cu "Scânteia" larg deschisă pe masă, la cuvântările "to’arășului". Un primar agramat, plin de zel și de un fel de sadism, trecea printre rânduri și ne controla caietele de conspecte, larg deschise pe banci.

Pentru mine, singurele baloane de oxigen din perioada anilor 70-80 au fost prieteniile, iubirile, lecturile. Dar se pare că până și aceste refugii, pe care eu le credeam inviolabile, au fost infiltrate, murdărite de grija excesivă a celor ce credeau că au dreptul de a intra cu bocancii în viața mea. Se pare că alegerile mele din acea perioadă nu erau bine privite acolo, undeva, în birourile Securității sucevene, unde se decidea o supraveghere constantă a tinerei profesoare. Și, bineînțeles, pentru că aceasta locuia cu părinții, a familiei sale.

Era o vină dacă, îndrăgostită de romanul sudamerican, de Marquez, Cortazar, Asturias, mă împrietenisem într-o tabără studențească de la Brașov, în vara 1978, cu un student bolivian? Era o ilegalitate să particip la serile de filme franceze de la – pe atunci - Institutul Pedagogic de trei ani, să împrumut cărți și reviste de la biblioteca Lectoratului? Să mă văd, când și când, cu Martine, singura franțuzoaică veritabilă din toată Moldova acelor ani, soția lectorului Patrice Vermeulen, botezat "Vintilă" de băieții vigilenți? Aveam, oare, vreo vină dacă m-am îndrăgostit iremediabil, la cei 24-25 de ani ai mei, de un marseillez cu ochii ca marea de lângă care venea ? Păcătuiam prin ceva dacă mă abonam, din salariul meu de navetistă, la revista "Le Français dans le monde" prin Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia, de unde împrumutam și cărți incluse în toate bibliografiile pentru definitivat ?

Se pare că da. Eram vinovată de nerespectarea regulilor jocului, un joc absurd, conceput pentru roboți ascultători. Una dintre reguli, dacă nu cea mai importantă, o regulă prea puțin știută, privea relațiile cu străinii. Străinul, în special cel occidental era privit cu maximă suspiciune: individul putea contamina, fie cu idei despre libertate, fie cu dorința unui trai diferit. Putea povesti despre călătoriile la care românul jinduia în anii aceia, despre muzeele sau spectacolele lumii la care noi nu aveam acces. Sau chiar despre ceea ce restul lumii gândea - în acel moment - despre regimul din România, unde începuse masiv distrugerea unei părți istorice a Bucureștiului și "sistematizarea" satelor.

Supușenia n-a fost niciodată punctul meu forte și, chiar dacă îi enervam pe supraveghetorii mei, în toți anii aceia le-am ignorat cu bună știință, interdicțiile. Le-am ignorat avertismentele, n-am acceptat colaborarea, într-un cuvânt: m-am cam jucat cu focul.

O șleahtă de securiști bine hrăniți, bine plătiți, slujiți de o armată de informatori și telefoniști-decodori stabileau planuri de prindere în plasă și de "lucrare informativă" a tinerei profesoare navetiste de parcă ar fi avut în obiectiv o Mata Hari suceveană...Câtă desfășurare de forțe! Câtă hârtie irosită! Cât timp pierdut cu transcrierea unor conversații telefonice banale, cu citirea lor (ce mai avânt pedagogic la colonelul care corecta greșelile amărâtului de plutonier!), apoi contactarea informatorilor… câtă energie risipită pentru stoarcerea declarațiilor auto incriminante de la "obiectivă" și de la membrii familiei acesteia!

Ce aș putea să le spun acum cât mai direct câinilor mei de pază, la patru decenii după anii aceia când nu puteam plânge decât sub duș, să nu mă vadă părinții ? Că mi-am studiat intens dosarul de 613 pagini într-o sală luminoasă a CNSAS și am rămas bouche bée văzând câte planuri de măsuri au făcut pentru cazul meu, ce muștruluieli publice îmi pregăteau, cu cât de mulți informatori m-au înconjurat. E adevărat, rapoartele colegilor despre mine nu erau negative, majoritatea erau chiar laudative, probabil bieții oameni nu aveau de ales, li se punea "extemporalul" în față și era musai să-l semneze.

Lectura dosarului a fost și o incursiune în Capsula Timpului: am citit conversațiile telefonice banale, insignifiante ale membrilor familiei (totul, absolut totul era înregistrat și notat!), mi s-a părut că aud vocea bunicii Agripina spunându-i unei colege că nu sunt acasă, vocea suavă a mamei împărtășindu-i unei surori secretul prăjiturii cu vișine…Oare salivau securiștii ? Am descoperit în masivul dosar și scrisori din străinătate, cenzurate și niciodată primite de mine, misive de-ale mele care n-au mai ajuns niciodată la destinație…Adevărul este că, pe atunci, chiar cumpărarea unui timbru pentru afară și trimiterea unei scrisori în Occident era un gest care se înregistra. La fel și conversațiile telefonice cu Franța de la Poșta centrală, angajații Poștei Române aveau instrucțiuni precise: limitarea contactului cu străinii și străinătatea cât mai mult posibil.

Supraveghetorii mei, atâția câți au mai rămas, duc acum o existență pașnică, îngrijindu-și artritele și prostata. Cel mai înalt în grad s-a prăpădit anul trecut, la o vârstă respectabilă. Nu i-am mai întâlnit prin urbe pe ceilalți și nici nu-mi este dor de ei. Am aruncat și copia dosarului de 613 pagini, obținută de la CNSAS, a fost un gest eliberator. Cum este și această scrisoare pe care le-o trimit cu sufletul ușor ca pana. Pax vobiscum!