"Scriu ca și cum aș încerca să salvez viața cuiva. Probabil pe a mea", spunea Clarice Lispector. Eu, unul, nu am știut de Clarice Lispector până mai recent, dar, de fiecare dată când am scris ceva (fie o poezie, o compunere, un eseu, doar un paragraf sau chiar și o singură propoziție), am simțit că mă salvez de oameni și de lumea întreagă. Asta cu mult înainte să aflu că scrisul poate fi terapeutic. Habar n-aveam că descoperisem în scris o formă de supraviețuire.

Simțeam cu toată ființa mea că, după ce scriam, mă eliberam de răul pe care îl sorbeam cu furie din mizeria unei țări pe care politicienii păreau s-o împingă într-o groapă fără fund. Răul acela mă construia dinăuntru cu toată ura din lume: îi uram pe bogați, îi uram năprasnic pe cei care furau ce avea Severinul mai bun și închideau fabricile comuniste, în timp ce eu și ai mei flămânzeam. Îi uram pe toți cei despre care auzeam atunci, spre sfârșitul copilăriei mele, că ne distrugeau familia.

Dintre toate amintirile impregnate de mirosul liliacului înflorit lângă gardul de sârmă ghimpată care apăra sărăcia părinților mei, una singură nu m-a părăsit niciodată. Văd o imagine apocaliptică pusă pe repeat, care îmi rulează și astăzi prin minte. Am purtat-o cu mine prin întuneric și am adus-o cu mine în lumină. E ca un vis care nu s-a sfârșit nicicând și care m-a încărcat, pentru tot restul vieții, cu toată ambiția și cu toată ura din lume.

Așa se face că privesc și astăzi, din pragul ușii albastre a casei construite de ai mei din cărămizi de chirpici, un copil blond, cu ochii verzi și sălbatici, slab, o mână de om, care se roagă în genunchi. Plânge pe înfundate, să nu-l audă nimeni, cu ochii ridicați spre icoana Maicii Domnului, și îl aud spunând:

"Doamne, ajută-mă să nu-mi mai fie foame. Nici mie, nici alor mei."

Nu-i ceream lui Dumnezeu mâncare și nici nu-l imploram să mă salveze. De fapt, abia acum îmi dau seama că strigătul meu era o somație adresată cerului: să facă ceva. Orice. Doar să ia foamea din mine și s-o scuipe undeva pe dealuri. Îl chemam pe Dumnezeu să-mi dea socoteală. Până la urmă, ce păzea acolo, în ceruri, în timp ce eu și ai mei căpiam de foame?

Iar de aici începe pentru mine Fructele mâniei.

Am citit Fructele mâniei în vara în care am luat examenul de intrare la liceu. Aveam paisprezece ani. Nu știam mare lucru despre Marea Criză, Dust Bowl, băncile care luaseră pământurile fermierilor din Oklahoma sau miile de familii care plecaseră spre California cu tot avutul lor îngrămădit într-o mașină. Nu știam cine fusese John Steinbeck și, cu atât mai puțin, că Fructele mâniei apăruse în 1939 și avea să primească Premiul Pulitzer. Tot ce știam era ce însemna să-ți fie foame și să nu ai cu ce s-o potolești.

Eu n-am citit povestea familiei Joad ca pe aceea a unor americani săraci, petrecută cu aproape șaizeci de ani înainte, într-o țară aflată la mii de kilometri de mine. Familia Joad era familia mea. Eram și eu cu ei, în camionul prăpădit care înainta ca un muribund spre tărâmul făgăduinței.

Visam cu ochii deschiși și mă rugam ca Joadii să reușească, să ajungă în California, de parcă, odată ajunși acolo, aveam să fim cu toții salvați. Și eu, și ei. Parcă înghițisem niște pastile de zahăr despre care abia în viitor aveam să aflu că se numesc placebo. De fapt, în anii tranziției românești spre capitalism, când fabricile comuniste dădeau faliment una după alta, iar părinții noștri deveneau șomeri încă tineri, eu beam apă cu zahăr ca să potolesc foamea care se hrănea din mine.

Cu toate astea, credeam că totul avea să se schimbe de la sine, doar pentru că vorbele lui Steinbeck mă purtau pe câmpiile nesfârșite ale speranței copilărești și ale acelei Americi în care binele învingea întotdeauna. Îmi imaginam cum vom mânca portocale mari și zemoase, și nu doar câte una, o dată pe an, de Crăciun. Nu, categoric nu. Acolo, departe, în California, vom mânca portocale în fiecare zi. Eu și Joadii mei.

Însă California era tărâmul făgăduinței doar pentru cei care încă nu ajunseseră acolo.

Promisiunile scrise pe pliantele aduse de vânturile din cele patru zări începeau să se destrame cu fiecare kilometru pe care îl străbătea camionul apăsat de toată greutatea sufletelor familiei Joad. Plecaseră pentru că li se spusese că acolo, în California, era de lucru, că livezile aveau nevoie de brațe nenumărate, că pământul rodea și că un om dispus să muncească putea să-și hrănească familia. Numai că, odată ajunși acolo, descopereau că erau prea mulți pentru prea puține locuri de muncă și că tocmai foamea lor devenise cea mai ieftină marfă de pe piață.

Atunci, la paisprezece ani, nu înțelegeam cum puteau unii oameni să fie atât de lacomi. Uram băncile care le luau pământurile americanilor și mă gândeam cu groază că am putea păți și noi la fel. Mama cumpărase în rate un televizor cu nume de pisică, Thomas, iar eu eram convins că banca ne va da afară din casă dacă nu vom avea cu ce să-l plătim. Mă obseda gândul că vom ajunge și noi să hoinărim aiurea prin țară, cu Dacia albastră a tatălui meu, așa cum Joadii străbăteau America în camionul lor prăpădit.

Cred că atunci am început să gândesc pornind de la ceea ce citeam. Nu mai voiam doar să aflu ce li se întâmplă Joadilor. Începusem să mă uit prin carte la lumea din jurul meu. Nu știam că ceea ce citeam despre ei se numea exploatare și nici că, în Schela Cladovei, se întâmplau deja lucruri atât de asemănătoare. Nu aflasem mare lucru despre raportul dintre capital și muncă, dar, în mintea mea de copil, lucrurile începeau să se lege.

Mă îngrozea gândul că puteau fi aduși deliberat mai mulți oameni decât era nevoie pentru ca, înfometați și disperați, să accepte să muncească pentru tot mai puțin. Dar înțelegeam ce vedeam întâmplându-se în propria mea familie. Umilința tatălui meu, care nu mai putea pune mâncare pe masă, era și umilința bărbaților din carte. Frica mamei Joadilor era frica oricărei mame care trebuia să împartă puținul între prea multe guri. Iar copilul căruia îi era foame îl cunoșteam cel mai bine.

Eu eram unul dintre ei.

Nu mai știam unde se termina familia Joad și unde începea familia mea.

Aveam să înțeleg mult mai târziu că tocmai asta făcuse Steinbeck cu mine. Mă lăsase să intru în roman alături de familia Joad, pentru ca, pe măsură ce drumul lor înainta, să-mi arate că destinul lor nu le aparținea numai lor. Din când în când, îi părăsește pe Tom, pe Ma, pe Pa și pe ceilalți și ridică privirea deasupra camionului lor. În clipa aceea ni se dezvăluie întreaga dimensiune a nenorocirii. Drumurile sunt pline de alte camioane, de alte saltele legate deasupra mașinilor, de alte mame, alți copii, alți bărbați rămași fără pământ și fără rost.

Familia Joad se multiplică sub ochii noștri până când încetează să mai fie doar o familie. Pur și simplu devine chipul tuturor celor izgoniți din propria viață, siliți să plece pentru a mai trăi încă o zi pe un pământ fără Eden. Povestea unei familii ajunge astfel mărturia unei națiuni și, de acolo, imaginea unei lumi nedrepte. În Joadi încap oameni care și-au pierdut casa, pământul, munca sau locul lor în lume. Sunt americani din Oklahoma anilor ’30, dar puteau fi aproape oriunde și aproape oricând. Puteau fi chiar o familie din România anilor ’90, înghesuită într-o Dacie albastră și speriată că nu va mai avea cu ce să-și hrănească copiii.

Aici se află una dintre marile forțe ale romanului: îți aruncă în aer certitudinile și te obligă să privești lumea din nou. Steinbeck nu ne lasă să credem că nenorocirea familiei Joad este un accident. Nu au avut ei ghinion. Nu au făcut alegeri proaste. Nu sunt săraci pentru că n-au muncit destul. Nenorocirea lor este produsă de o lume care funcționează tocmai pentru că există oameni suficient de disperați încât să accepte aproape orice pentru a supraviețui.

Ei bine, pentru mine, mânia se naște din această nedreptate.

Nu mânia prostească și trecătoare a omului nervos, supărat că a pierdut ceva, ci mânia care se adună încet, generație după generație, nedreptate după nedreptate. Foamea care urlă în capul omului atunci când pune capul pe pernă: de ce eu mă culc nemâncat? Mânia celui care muncește, dar nu câștigă destul nici măcar ca să supraviețuiască. A celui care vede mâncarea în vitrine, o adulmecă precum un câine de pripas și nu și-o poate permite. A celui care își privește copiii flămânzi într-o lume în care recoltele există, dar sunt distruse pentru că nu mai pot fi vândute cu profit.

Îmi amintesc cât m-a durut să citesc despre portocalele peste care se turna kerosen, cartofii aruncați în râu și mâncarea distrusă în timp ce oamenii mureau de foame. Mintea mea de copil refuza să înțeleagă: cum poți să distrugi mâncarea în fața unui om flămând doar pentru că nu ți-o poate plăti?

Aici titlul lui Steinbeck încetează să mai fie doar o metaforă care sună pretențios. Cuvintele prind viață, iar mânia naște fructe. Nedreptatea se împerechează cu foamea, foamea cu umilința, umilința cu neputința, iar undeva, înăuntrul omului, este zămislită mânia. Se prinde de el ca un embrion în întunericul trupului, lipit de inimă. Crește acolo până o înnegrește, până când, din om, începe să crească neomul. Răul începe tocmai aici, când mânia născută din nedreptate începe să schimbe omul.

De ce oare răul este atât de fertil? De ce rodește mai repede decât binele? Baudelaire știa că răul poate face flori, dar la el răul devenea o forță estetică tulburătoare, capabilă să nască frumusețe. Steinbeck ne arată însă că mânia poate să nască fructe.

Mânia crește în cei cărora li s-a luat pământul, în cei care dorm pe marginea drumului, în copiii flămânzi și în părinții care nu-i pot hrăni. Își trage puterea din fiecare umilință pe care omul este obligat să o înghită pentru a mai trăi încă o zi. Crește și crește până când nu mai încape în omul care o poartă. Atunci rodește și tot ce s-a strâns înăuntru izbucnește cu forța apelor ținute prea mult în adâncurile negre ale sufletului omenesc.

Așa că, la paisprezece ani, asta am simțit din carte înainte de orice altceva: mânia Joadilor, care creștea năprasnic și în mine. Am urât împreună cu ei. I-am urât pe proprietarii care scădeau salariile, pe cei care îi priveau pe migranți ca pe niște ființe inferioare, băncile fără chip, sistemul, bogații. Probabil că uneori îi uram mai mult decât îi ura Steinbeck.

Mânia nu mi-o dăduse el. O aveam deja în mine.

Multă vreme am crezut că aceasta este lecția cărții, dar m-am înșelat. Fructele mâniei nu este o carte despre ură și nici măcar despre mânie. Mânia este doar începutul drumului spre Damascul lui Tom Joad.

Adevărata călătorie a lui Tom Joad nu este cea dintre Oklahoma și California, ci drumul mult mai greu dintre "eu" și "noi". Steinbeck ni-l arată la început pe Tom preocupat mai ales de propria viață, de libertatea lui și de familie. Pe drum însă privirea lui se lărgește. Dincolo de nenorocirea Joadilor începe să vadă o lume întreagă de oameni izgoniți, flămânzi și umiliți.

Dumas o spusese memorabil prin mușchetarii lui: toți pentru unul și unul pentru toți. La Steinbeck însă nu mai era o deviză a camaraderiei și aventurii. Solidaritatea devenea o condiție a supraviețuirii. Oamenii aceia puteau fi înfometați, exploatați și alungați câtă vreme fiecare își purta singur nenorocirea. Împreună însă deveneau o forță. Asta este spaima dintotdeauna a celor care trăiesc din neputința altora: ca cei slabi să-și dea seama câtă putere au împreună.

Tom pleacă la drum spunând, în toate felurile posibile, "eu" și ajunge să spună "noi". Între cele două pronume încape aproape tot romanul lui Steinbeck.

Jim Casy înțelege asta înaintea lui. Fost predicator, își pierde credința în Dumnezeul pe care îl venerase, dar nu și nevoia de a crede în ceva mai mare decât el însuși. Renunță la religie, dar nu și la sacru. Numai că sacrul se mută din cer în oameni și din sufletul unuia în sufletul tuturor. Casy nu-i dezvăluie lui Tom tainele unei noi religii. Îl învață ceva mai important și anume că omul nu se poate salva singur.

Aici, zic eu, se desparte felul în care am citit cartea la paisprezece ani de felul în care o înțeleg astăzi. Atunci am recunoscut foamea, am înțeles nedreptatea și am simțit mânia. Ceea ce nu vedeam încă era drumul pe care Steinbeck îl deschidea dincolo de mânie: spre solidaritate. Mânia poate rămâne. Important este ce facem cu ea, pentru ca ura și neputința să nu fie singurele ei roade.

De aceea, Ma Joad mi se pare astăzi poate adevăratul centru de greutate al cărții. În jurul ei, familia se destramă și tot ea încearcă, aproape împotriva realității, să o țină laolaltă. Bărbații își pierd pământul, autoritatea, siguranța și uneori chiar sensul propriei existențe, dar Ma continuă. Hrănește, împarte, hotărăște, rabdă, împinge familia înainte. Îi este frică și ei, dar știe că trebuie să rămână în picioare pentru ca ceilalți să nu se prăbușească.

Finalul îi găsește într-un hambar, sub o ploaie care pare că vrea să înghită lumea întreagă și durerea tuturor: o familie care nu mai are aproape nimic și un bărbat care moare de foame. Trandafirul din Sharon tocmai și-a pierdut copilul și, în mijlocul acestei nenorociri, îi oferă bărbatului laptele trupului ei.

M-a tulburat când am citit scena aceea la paisprezece ani. Mă tulbură și astăzi, dar din alte motive. Nu cred că am înțeles atunci ce voia Steinbeck să-mi spună. Astăzi o citesc altfel. Romanul care începe cu oameni cărora li se ia aproape totul se termină cu un om care îi dă altuia ceea ce mai are. Nu bani, nu pământ, nu putere, ci hrană. Tocmai hrană. Și nu orice fel de hrană: chiar lapte matern. Prima hrană a omului, laptele pe care Trandafirul din Sharon nu-l mai putea da copilului ei mort și pe care îl dă unui străin ca să-l țină în viață.

Acesta este răspunsul lui Steinbeck la mânie. Să n-o simțim ar fi imposibil și, uneori, nedrept. Tot ce putem face este să hotărâm ce facem cu ea.

Mânia se poate preface în ură, poate cere răzbunare și, lăsată să crească, ajunge să ne facă asemenea răului împotriva căruia ne-am ridicat. Atunci naște neomul din om. Dar aceeași mânie poate rodi altfel: în refuzul de a accepta suferința celuilalt ca pe ceva firesc, în solidaritate, în grijă, în gestul aproape imposibil prin care, atunci când nu mai ai nimic, descoperi că încă mai ai ceva de dat.

Mă apropii de finalul cronichetei mele și îmi aduc aminte din nou de copilul blond, slab, cu privirea aceea sălbatică de om înnebunit prea devreme. În clipa deznădejdii lui, mama intră în cameră și îl găsește în genunchi, plângând pe înfundate și rugându-se să nu-i mai fie foame. Nici lui, nici alor lui.

Disperarea străbate cu viteza gândului distanța dintre copil și mamă. Femeia își smulge părul din cap și aleargă înnebunită prin curte. Exact în mijlocul acelei dureri care nu mai era doar a copilului, ci devenise a întregii familii, se aude deodată un glas de afară:

— Gheorghe, unde ești, omule? Vino, că am o treabă cu tine!

Era preotul din Schela Cladovei. Îl văd și acum, cu ochii mei verzi de atunci, cum tata iese să-l întâmpine și cum cei doi se înțeleg ca tata să-i repare o poartă din curte. Câteva ore mai târziu, tata se întoarce acasă cu o găină, cartofi și pâine primite pentru munca lui, iar noi ne așezăm la masă și mâncăm cu toții, pentru câteva clipe, ca cea mai fericită familie de pe pământ.

Cred că atunci am început să cred în omul de lângă mine. Mânia era deja acolo și avea să crească în mine ani întregi. La paisprezece ani am recunoscut-o în Joadii lui Steinbeck ca pe ceva ce cunoșteam dintotdeauna. Abia mult mai târziu am înțeles că nu suntem condamnați să culegem fructele amare ale propriei mânii. Putem hotărî ce facem cu mânia înainte ca mânia să hotărască pentru noi.

Nu știu când am început să fac altceva cu mânia copilului de atunci. Știu doar că, undeva pe drum, ura față de cei care se îmbogățeau în timp ce Severinul și familia mea se prăbușeau a început să lase loc și nevoii de a înțelege lumea și de a nu trece nepăsător pe lângă suferința celuilalt. Iar acesta este fructul pe care l-am cules din cartea lui Steinbeck.

Am scris uneori ca să mă salvez de lumea din jurul meu. Mult mai târziu am înțeles că, în ziua în care m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi mai fie foame, El n-a venit la poartă, dar a trimis un om.