august, septembrie: 31-6

Iarăși Manolescu. Nu știu ce am. Citesc eseul din Desenul din covor (1988): "Rolul cronicii literare". Cam neclar în deschidere, dar se redresează pe parcurs. Face o taxonomie. Pune cronicarii într-o oală, eseiștii în alta și tot așa. Deși eseiștii ar fi cei mai la îndemână de confundat cu criticii actualității. Nu știu dacă s-a observat, dar cronicile lui Manolescu (și ale celor care au încercat să-l imite), în fapt, sunt eseuri; eseuri pe teme fixe (o carte sau alta; sau, în general, o schimbare de atitudine în câmp: cei care vor lua la răsfoit România literară de ani ’70 vor observa că nu de fiecare dată – firește, prevalează discursul despre aparițiile noi – cronica are drept obiect un roman sau un volum de poezii. Mai mult, nu de fiecare dată textul se ține, strict, de obiect. Grigurcu, de pildă, nu-și permite să intre cu un pas sau doi în istoria literară, adică să divagheze. Tocmai expresia liberă a stat în componența materialului pentru soclu. Adică, sincer, să punem în comparație un text de Al. Dima, în aceeași RL, și un text de Manolescu. Cred că nu e nevoie să ghicesc pe mâna cui va merge lumea.

*

Mă sună Adrian. Și-a dat demisia. Lucra de ceva timp într-o companie de asigurări. Mare agent! Îmi spune despre sumele pe care le făcea (în favoarea comp., evident). Și că i s-a cerut să aducă mai mulți bani. Să stea peste program. Și-a iscălit demisia și a ieșit. Zice că-și va termina romanul. A scris în doi ani 30 de pagini. "Păi așa se face, dle? În doi ani – 30? În doi ani, după mine, două cărți." Apoi, plusez: "Măcar ai pus deoparte?" Răspunde: "Ăă, nu!"

*

Cristi îmi povestește despre Albania. Tirana. "Băi, ăștia vor să te fută la bani tot timpul?" "Ei?" Începe. Cristi vrea să-și cumpere un harbuz. Vede un moș albanez, șapca pe cap, vinde la o tarabă, deși, îmi zice, era ditamai centrul comercial în preajmă, ca magazinașele de pe Paul Teodorescu când cobori la Politehnică și vrei să mergi la AFI. Ia harbuzul, bate în el, se aude ca-n tanc. "Ok, how much?" Albanezul răspunde. "Ok, card", încearcă. Albanezu’, cu POS-ul în poală: "No, card, no! Don’t work." Gândește, revine: "Caș, only." Cristi, care văzuse că-i mergea POS-ul, că era al treilea la coadă și plătise cineva înainte cu cardul: "But I saw..." Albanezu’: "No, no, no, don’t work!" – "Da, îl impozitează pentru tranzacție, ce-i așa, că și aici așa se face", zic. "Nu, tu stai să vezi!" Cristi intră la o benzinărie. Vrea să-și ia mai multe. Vânzătorul: "18 irous." Cristi ridică din sprânceană, dar plătește. Nu-i iese. O apă, un cips. N-are cum. "Ok, I want to see the receipt!" Vânzătorul: "No, no, no receipt." Cristi se enervează: "I want to see the receipt. Or I wanna see the manager." Albanezul se face apă. Socotesc pe degete cam tot ce a luat. Nici n-au etichete cu prețuri pe rafturi. Fac un calcul. Iese 13 euro. Cristi, nervos. Albanezul: "Ah, parking! Five euros for parking!" "What parking?" țipă. Iese managerița, care urmărise sceneta. O apă și ea: "Sorry. Mistake." Banii în palmă. Bună ziua.

*

Proprietarul apartamentului îmi scrie sonete. I-am luat mesajele de pe whatsApp și le-am pus în Word, de curiozitate. Au ieșit două pagini. Îi răspund sumar. Vrea mai mereu să mă sune. Ora 23, îi zic că pot doar prin mesaje, dacă vrea ceva. Zice: "Dar ce ar putea fi atât de important seara, încât să nu aveți cinci minute ca să vorbiți la telefon?" Exact. Și-i dau cu seen. Mai intră patru mesaje, scrise exemplar: diacritice, punctuație, perfect românește. Nu omite o majusculă. "Simt din partea dumneavoastră o răceală/o reticență în comunicare." E clar. Îi pârlit. "Cu fratele dumneavoastră, de exemplu, m-am înțeles și ne înțelegem de minune." De nevoie, comunica cu frate-meu, care are un job ce i-a permis să-l sufere pe ăsta o oră, cât se instala mașina de spălat. Și aerul. În fond, nu pare a fi un om rău. Pentru că respectă clauzele din contractul de închiriere, mi-e și oarecum că-l pasez.

*

Am dat barba jos. Mi-am amintit fața. Întineresc.

Gătit mai ca lumea weekendul ăsta. Asta înseamnă și mâncat mai ca lumea. De la etajul apartamentului meu, bulevardul sună ca un radio sărind dintr-o undă-n alta. Ascultat toată ziua interviurile lui Keith Gessen, în timp ce mă rădeam, pregăteam, mâncam. Am dat peste un clip în care povestea cum e să fii tată. Are un băiețel. Instant mi-am amintit de Shameless, de ultimele sezoane cu Lip Gallagher și al său newborn: capul mic, fragil. Ar trebui să-i dau un telefon tatei.