Cristi Nedelcu, Pădurea de nuci, Editura pentru Artă și Literatură, 2026

Zilele trecute am citit Pădurea de nuci, un roman proaspăt apărut, de nici două zile. Ador noutățile. Și ador cărțile recomandate de prieteni. Iar despre Pădurea cu nuci știam deja multe, pentru că a fost inițial o povestire, publicată în Ficțiunea.

Romanul lui Cristi Nedelcu, este o amplă cronică de familie, întinsă pe durata a patru generații și construită în jurul unei întrebări esențiale: ce rămâne dintr-un om după ce istoria a trecut peste el? Răspunsul romanului nu se află în documente, în arhive sau în reconstituirea exactă a faptelor, ci în povestea transmisă de la unul la altul. Memoria nu conservă pur și simplu trecutul, ci îl leagă de prezent, descoperind continuitățile. Uneori, îi inventează sensul.

Destinele străbunicului mort într-un lagăr german, ale bunicului trecut prin război, prizonierat sovietic, evadare și represiune comunistă, ale tatălui, format în societatea totalitară, și ale naratorului, prins între Revoluție, capitalismul haotic al anilor ’90 și emigrarea în Germania - sunt principalele fire epice. Ele alcătuiesc o istorie alternativă a ultimului secol european. Este o istorie privită de jos, dinspre instinctul supraviețuirii către sensul moral. Marile evenimente nu sunt niciodată simple repere cronologice. Ele intră brutal în viața oamenilor, le schimbă ocupația, uneori și limba. Toate experiențele, inclusiv iubirile, sunt modelate în funcție de evenimentele marii istorii. Până la urmă chiar și identitatea poartă urmele memoriei colective.

Una dintre reușitele romanului este tocmai această coborâre a istoriei în concret. Foametea din lagăr continuă, peste generații, în gestul naratorului care își umple excesiv farfuria într-un concediu all-inclusive. Pământul pentru care străbunicul pleacă la război reapare în conflictul acestuia cu autoritățile comuniste și apoi în dezordinea retrocedărilor de după 1989. Germana învățată fragmentar în captivitate devine, mult mai târziu, limba unei noi existențe pentru urmașul stabilit în Germania. Fiecare generație crede că începe de la zero, dar poartă, fără să știe, spaimele, frustrările și alegerile celor dinainte.

Compoziția romanului este în contrapunct. Narațiunea contemporană, relatările despre familie și povestirile cu aer arhaic se întrerup și se completează reciproc. Romanul nu înaintează liniar, ci prin reveniri, ecouri și suprapuneri. Istoria personală a naratorului alternează cu epopeea bunicului și cu istorisirile Eremitului. Revoluția, ascensiunea și falimentul în afaceri, căsnicia cu Miruna, plecarea din România, întâlnirea cu Olesia sunt datele unui roman contemporan, alert și convingător, propulsat de incursiunile în trecut. Această construcție reproduce chiar mecanismul memoriei: o întâmplare prezentă luminează retrospectiv un episod vechi, iar o poveste moștenită își dezvăluie adevăratul înțeles abia după decenii.

Paginile dedicate bunicului formează nucleul epic cel mai puternic al cărții. Personaj contradictoriu, atras în tinerețe de legionarism, trecut prin război și lagăr, apoi confruntat cu violența comunistă, el nu este transformat nici în erou fără pată, nici în victimă exemplară. Forța lui vine din instinct, dar și din inteligență practică. Există o legătura aproape organică cu pământul. Evadarea din lagărul sovietic și drumul spre casă dau romanului accente de aventură și epopee, dar întoarcerea nu aduce împăcarea. Supraviețuitorul unei istorii devine imediat prizonierul alteia.

În contrapunct, naratorul contemporan este un om mai puțin eroic și tocmai de aceea credibil: pragmatic, sceptic, câteodată cinic, capabil să observe ridicolul ideologiilor și al oamenilor care le slujesc. Experiența tranziției postcomuniste este surprinsă cu ironie amară, de la privatizările aranjate și impostura politică până la falimentul vechilor întreprinderi și apariția noilor privilegiați. Uneori, comentariul social devine prea explicit, iar personajele care reprezintă o idee sau o categorie riscă să fie mai schematic desenate decât membrii familiei. Totuși, vocea directă și oralitatea țin în viață această materie documentară și împiedică romanul să se transforme într-o simplă lecție de istorie recentă.

Miruna și Olesia marchează două etape opuse ale vieții naratorului. Miruna aparține unei lumi a prestigiului cultural, a orgoliului și a incompatibilității afective; scena despărțirii, construită în jurul Vexațiilor lui Erik Satie, este una dintre cele mai delicate ale romanului. Olesia introduce în carte prezentul războiului din Ucraina și problema identității multiple. Plecarea ei în apropierea frontului închide cercul început prin plecarea străbunicului la război: la mai bine de un secol distanță, un alt destin individual este absorbit de violența prin care Europa își schimbă din nou înfățișarea.

Celălalt registru al romanului, de inspirație biblică, apocrifă și mitologică, îi lărgește considerabil perspectiva. Eremitul vorbește într-un limbaj deliberat arhaizant despre Facere, Pomul Vieții, păduri sacre, invazii și viziuni apocaliptice. Aceste istorii nu sunt simple intermezzo-uri fantastice, ci dau adâncime simbolică relatării familiale. Nucul devine arbore genealogic și o formă a continuității. În aceeași idee, pădurea este lumea vie dinaintea ideologiilor și a granițelor, iar distrugerea ei reprezintă abaterea omului de la rostul său primordial, acela de paznic al lumii vii.

Titlul concentrează astfel sensurile profunde ale cărții. Pădurea de nuci nu desemnează numai un loc, ci o comunitate invizibilă a celor care transmit mai departe cuvântul. Nucile care cad din cer în viziunea finală sunt semințe ale memoriei, iar povestirea însăși devine o formă de germinare.

Între începutul cosmogonic și finalul apocaliptic, romanul urmărește felul în care oamenii încearcă să salveze ceva din existența lor prin rostire.

Mi-ar fi plăcut ca episoadel dramaice, "scenele" să fi ocupat un loc și mai important.

Pădurea de nuci este o poveste despre supraviețuire și o parabola ecologică, cu o construcție coerentă și convingătoare. Miza sa adevărată nu este reconstituirea trecutului, ci transmiterea lui. Oamenii dispar, regimurile se prăbușesc, frontierele se mută, însă poveștile continuă să circule, modificându-se de la o voce la alta. În viziunea lui Cristi Nedelcu, aceasta este singura victorie posibilă împotriva istoriei: nu oprirea calamității, ci păstrarea vie a cuvântului prin care cei dispăruți pot fi încă auziți, iar experiențele dureroase – reconstruite epic.

Și cum Cristi este și dramaturg, mă aștept să văd povestea pusă în scenă. Cât de curând.