Nu mai e nimeni în cartier,

doar liniștea caselor vechi

prelinse spre mare,

cu scările ciobite

de valuri și sare.

(Bulevarde amuțite de briză, pag. 25)

Iulia Pană a lansat volumul de versuri "Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere" în 2026, la Editura CHARMIDES.

Stați o clipă, nu citiți mai departe. Poate dau impresia că o să torn în rândurile următoare o recenzie. Nu mă pricep și, ca să fiu mai clar, mai degrabă o să mă recenzez pe mine însumi citind aceste versuri. Nu sunt vreun profesionist. Citesc poezie ca un amator, ca un spectator aflat pe stadion, singur în peluză. N-am favoriți în meciul care se desfășoară pe teren. Adică nu mă pricep la stiluri, curente, rime și ritmuri, generații. Citesc poezia, cea mai personală dintre arte, căutând să văd ce imagini naște pentru mine. În mine! Vreau ca poezia intimă autorul ei să devină personală și pentru mine, să mă agațe într-un fel sau altul.

Apropo de ce spuneam mai sus. Poezia "Culoarea soarelui", de la pagina 37, este reprezentativă pentru capacitatea versurilor de a fi personale pentru autor, dar și pliabile pe emoții și trăiri ale cititorilor. Prin imaginile create, tatăl din "Culoarea soarelui" poate fi chiar tatăl meu. Sau al tău. Încearcă să vezi cum e.

Versurile din volum sunt legate între ele de un fir care m-a prins, m-a legat imediat și m-a atras în lectură. Marea e prezentă peste tot în versurile Iuliei Pană, adie de la o pagină la alta, e ca o ceață printre rânduri, prinde consistență, dispare, apare din nou sub altă formă. Valuri, briză, nisip, vapoare, caracatițe... Și locuri: Perla, Mamaia, Tomis Nord. Am citit la pagina 81...

Lângă lac, mall-ul levitează

pe rădăcinile copacilor din fostul parc

… și m-am gândit automat la mall-ul de lângă lacul Tăbăcăriei, de unde mi-am cumpărat o carte de Hemingway, într-o deplasare la mare, când chipurile munceam. În felul acesta citesc despre marea din mintea mea, o văd în culori și lumini noi, senzațiile mi se îmbogățesc. Doar nu aștept ca poezia să-mi confirme niște așteptări și prejudecăți. Poezia e despre mai mult, mai nou, mai bine, mai departe. Fix așa: vreau ca poezia să mă ducă mai departe!

Marea nu e doar piele înnegrită sub soare, creme de protecție cu miros dulceag-sărat, carne mai fleșcăită sau mai fermă, hamsii și camere de hotel. Am cu această destinație o relație pasager-turistică, dar chiar și pentru mine marea exercită un mister, are o atracție care tinde spre dor și melancolie. 

Doar că Iulia Pană știe și simte mai multe despre mare. În poemul "ca un concasor uriaș", la pagina 27, spune așa:

să trăiești lângă mare

e doar o ardere lentă pe linia plutitoare a orizontului,

Descoperim în volum și geografia intimă a litoralului, pornind din locurile cunoscute, cum sunt portul Tomis, statuia lui Ovidiu, cartierele. Și mai departe, așa cum e în "Piazzolla", la pagina 57:

Aici s-au topit zăpezile nevăzute

și valurile înghețate în țurțuri.

Ce-ar fi să stăm de-acum

într-un cort pe plaja noastră,

de la Gura Portiței

de la gura leviatanului,

cu soarele, ostenit de toate bătăile de inimă

pe care le-a trezit

În poemul "Ana se plimbă la răsărit în orașul rănit", la pagina 35, am descoperit un microroman, o poveste care-mi populează imaginația cu imagini legate de Trandafirul de foc din lumea lui Zafon. Sau mă duce cu gândul la goana lui Flori, prin București, în căutarea tumultului iscat de Paturile oculte, așa cum e în universul Doinei Ruști.

Poezia "Era un aruncător de cuvinte" îmi amintește de povestirea Ruletistul, scrisă de Mircea Cărtărescu!

Și apropo de proză și de modul în care receptăm poveștile. În loc de sute de pagini de explicații complicate și greoaie, savante și de neînțeles, aș pune la bătaie poezia "cu forță intru în burta unei corăbii bete", de la pagina 9. Care-i secretul poveștilor care fascinează? Ce înseamnă proza adevărată? Răspunsul e simplu. E vorba de uși desenate pe un perete de cărămidă, uși care se multiplică și călătoresc, valuri desenate de copii. Un roman puternic, autentic nu este construit pe un soclu de erudiție, de pricepere scriitoricească și meșteșug. E mai degrabă ca...

... orașul care stă pe valuri

valuri desenate de copii.

Poezia Iuliei Pană este conectată la prezent și actual. La nou, modern, social media, cum vrem să-i zicem. La pagina 46, strigă din paginile cărții (căci așa se cheamă poezia, "Strig"):

Memoria e o baterie uzată.

Eu nu sunt sigură că aș putea arhiva

toate amintirile noastre cu inteligența umană sau artificială.

De la inteligența artificială, la război și drone, imaginile actuale se împletesc în această geografie în versuri a mării.

Sunt un om care simte forța oarbă de acaparare a internetului și a rețelelor de socializare, iar poezia "TikTok îndoiala" îmi traduce imaginea acestei dependențe.

Trece fulgerător ziua, ca un cal în galop.

TikTok, TikTok

pe câmpiile purpurii ale timpurilor.

Viața reală nu e în galopul tiktoist al clickurilor și ecranelor. Iar poezia filtrează și spune cel mai ușor asta. Așa cum e și în poemul "Caut", la pagina 71:

Caut.

Dau refresh.

Închid ochii.

Caut,

până când

ziua se

dezbracă, ca un

bărbat prin

webcam.

Viața reală, autentică, e mai degrabă în poemul "Unde se vede marea ca o ușurare" (pagina 20), e ca o talpă apăsată pe accelerație, o goană printre frici și încercări, bucurii și căutări, spre o ușurare care are chipuri diferite:

Voi muri înainte să mă trezesc

din spaima frumuseții

din viața ca o accelerație,

ca o plutire pe autostrada cu aburi

împingând aerul într-un orizont invizibil,

unde se vede marea ca o ușurare.

Nu înțeleg eu poezia? Da, se poate spune și așa. Am precizat încă de la început că nu sunt vreun priceput în domeniu. Atunci o las tot pe Iulia Pană să spună "Ce mai e de scris":

Am făcut tot ce am putut,

ce m-au ținut mâinile și creierul, bateriile, becurile,

Iar eu o parafrazez. Am scris cum am simțit mai bine, cât m-au ținut mâinile, creierul și bateria de la laptop despre un volum care-mi vorbește și pe care l-aș asculta (reciti) de nenumărate ori. La mare și nu numai!