De câte ori mă gândesc la Ucraina, și, mai bine de un an încoace, contextul politic internațional m-a determinat să fac asta tot mai des, îmi vine imediat în memorie numele lui Gogol, dar mai ales cel al lui M. A. Bulgakov. Sigur, mi se întâmplă să nu-l uit nici pe distinsul nostru cărturar iluminist Ion Budai-Deleanu, care, fiind printre altele și un jurist eminent, s-a trezit purtat de viață până la Liov. Dar cum nu prea pot să îmi imaginez cum arată un post de secretar juridic al tribunalului provincial pe vremea aceea, și nici cum era Liovul la înneguratul moment 1796, acest episod din povestea lui nu mă preocupă prea tare.

Opera lui M. A. Bulgakov în schimb, aș zice, a reușit să-mi transmită o imagine despre viața și despre valorile unui popor, și tot datorită lui am în minte geografia Kievului de la 1918-1919 ca o hartă împărțită între zone vii, luminate, și zone obscure de indeterminare, o hartă născută în urma lecturilor din Însemnările unui tânăr medic, din Garda Albă, din Jurnale și din Corespondență. Imagini care m-au cucerit într-atât încât aș putea regăsi, de pildă, fără vreun prea mare efort, neliniștile scriitorului crescut și format în capitala Ucrainei chiar și în Maestrul și Margarita, celebrul roman scris la Moscova, despre intelectualitatea moscovită. Însă ceea ce nu cred că aș putea vreodată să înțeleg este folosirea lui M. A. Bulgakov și a operei acestuia ca pion simbolic în conturarea imaginarului conflictual dintre Rusia și Ucraina. Și cui ar fi putut să-i treacă prin cap că niște simple detalii, care acum câțiva ani păreau pur întâmplătoare, complet pasagere, contribuiau, în felul lor, de fapt, la pregătirea orizontului de așteptare pentru un război cât se poate de adevărat și chiar așteptat, se pare, ca o mlădiță proaspătă care a pornit să vegeteze cu întârziere din bătrânul trunchi al Războiului Rece.

Astfel, un articol din The New York Times intitulat "Conflict Uncovers Ukrainian Identity Crisis Over Deep Russian Roots" și semnat de Neil MacFarquhar semnalează, în 18 octombrie 2014, că agenția de film ucraineană a interzis o miniserie inspirată după romanul Garda Albă, făcută de televiziunea rusă, pe motiv că aceasta disprețuiește și denigrează imaginea națională a Ucrainei. Interesant este felul în care acest reportaj orchestrează și exprimă cât se poate de radical ideea că operele scriitorului ar batjocori chiar statutul de independență națională a Ucrainei. Mai mult, în același articol, directoarea muzeului M. A. Bulgakov din Kiev, doamna Ludmila Gubiauri, afirmă că, pentru mulți dintre ucraineni, scriitorul nu a fost niciodată o lectură ușoară, subliniind: "pe mine ca ucraineancă mă doare să-i citesc opera (nn. Garda Albă). Nu a recunoscut Ucraina ca stat independent". Aceste discuții aveau loc după ce un alt articol, "Bulgakov’s Ghost", din același cotidian, semnat de Emily Parker la 24 mai 2013, deci cu un an și ceva mai devreme, părea să înțeleagă cu totul invers problema și îl asocia pe scriitor cu disidentul Aleksei Navalnâi, proeminentă figură opozantă a regimului lui Putin, în Rusia. Mai mult, în 4 februarie 2021, o altă știre, de data aceasta dintr-o sursă mai puțin credibilă, anunța fără echivoc: "Ucraina a interzis importul unor cărți din Rusia, inclusiv romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margarita".

Acum șase ani, aceste sentințe erau tot la fel de frivole ca și ideea de "cancel culture". Părea de neimaginat că opera lui M. A. Bulgakov ar putea fi interzisă și după moarte, că textele scriitorului ar putea să fie din nou considerate "dăunătoare", câtă vreme cea mai mare parte din viață i-a fost umbrită tocmai de dialogul nefast cu cenzura, tot așa cum aș vrea să cred că nu se poate asculta Wagner pe motiv că opera acestuia ar fi o apologie a rasei ariene. Pe de altă parte, cu atât de multă corectitudine politică peste tot, este greu de imaginat că în secolul XXI ideologia ar mai putea să umbrească literatura. Și este chiar paradoxal că, după atâta timp, un autor ale cărui întreagă viață și operă au avut cumplit de suferit tocmai din pricina ideologiei, un scriitor care a luptat pentru libertatea de exprimare, să fie receptat cu rezerve, tocmai la el acasă. Poate că lumea noastră și-a pierdut gustul pentru satiră și ironie. În plus, nu cred că un roman care vorbește la fel de bine ca oricare altă operă europeană din timpul său despre declinul unei epoci și al unei categorii sociale ar trebui citit anacronic, în funcție de capriciile politice ale momentului. Cu toate acestea, povestea Ucrainei din Garda Albă, a Orașului de pe malul Niprului, sub asediu, pare să nu fi fost niciodată mai actuală. Dar să nu uităm că în limba ucraineană "bis" înseamnă Diavol.

E adevărat că M. A. Bulgakov nu a fost niciodată un scriitor ușor de citit sau de înțeles. Mai degrabă biografia, și nu cărțile sale, a făcut ca imaginea lui să se întipărească în literatura occidentală ca o personalitate artistică aparte. Ireverența sa față de adversitatea realităților cu care s-a confruntat avea să-l transforme, treptat, într-un scriitor mistic care a căutat în ficțiune o compensație pentru infernul trăit. În ceea ce privește romanul Garda Albă, multe dintre capitole au fost publicate pe măsură ce au fost scrise, excepție făcând doar finalul care a fost interzis de cenzură. Mai mult, o versiune integrală a cărții avea să apară în 1929, însă doar la Paris. Tot din 1928-1929 datează și o variantă inițială a romanului despre maestru și diavol, intitulată Consultantul cu copite, variantă care ar fi fost, se pare, aruncată în foc, de teama perchezițiilor, în 1930. Așa cum observa Ion Vartic în studiul Un mare roman figural, (postfața la Maestrul și Margarita) "anul 1929 marchează începutul unui dezastru biografic, care, în decursul ultimului deceniu din viața scriitorului (anii ‘30-‘40) se va amplifica mereu, în cercuri concentrice, invadându-i și pulverizându-i întreaga existență. Din acest moment, M. A. Bulgakov nu va mai reuși să-și vadă nicio operă publicată, iar în domeniul activității dramatice va merge din eșec în eșec, cenzura sovietică țintindu-l fără cruțare, în mai multe rânduri". Ca urmare, în Rusia, Garda Albă va vedea lumina tiparului abia în 1966, la mai bine de douăzeci de ani după moartea autorului.

Așadar, nu e de mirare că multe dintre studiile care i-au fost dedicate pun accentul mai degrabă pe portretul de disident al scriitorului și insistă mai puțin pe originea ucraineană a sa, ca descendent al unei familii de intelectuali cu tradiție. Tatăl, Afanasi Bulgakov, dispărut timpuriu, era profesor de istorie și de religii vest-europene la Academia Teologică din Kiev, iar mama, Varvara Bulgakova, a fost profesoară la școala de fete, activând, după moartea soțului, în diferite instituții culturale. Ai casei aveau preocupări burgheze și în acest mediu umanist de excepție se citea multă literatură clasică, în special Pușkin și, evident, Gogol, a cărui influență se poate intui ușor în spatele textelor bulgakoviene, dar probabil și Odoevski, prințul rus, – filosof imperial, scriitor, critic muzical–, un Hoffman al rușilor sau chiar un Faust, figură de revoluționar a cărui poetică romantică și personalitate artistică au sensibilizat în mod cert imaginarul artistic bulgakovian, dacă ar fi să ne gândim la povestirea Orășelul din tabacheră și la ironica ei orchestrare în romanul Maestrul și Margarita. Să nu uităm, de asemenea, că la începutul secolului, Kievul era un mare centru muzical. În fiecare primăvară, celebrul muzician rus Feodor Șaliapin, înfășurat în pelerină neagră, interpreta rolul lui Mefisto în Faust-ul lui Gunod, la Operă, unde adolescentul M. A. Bulgakov era nelipsit.

Orașul natal de pe Nipru a fost și avea să fie mereu un reper în viața scriitorului. Astfel, la începutul războiului civil, mobilizat ca medic pe frontul de sud, confruntându-se cu suferințele și cu epidemiile, îmbolnăvindu-se de febră recurentă și supraviețuind cu greu bolii, M. A. Bulgakov îi scrie la 31 decembrie 1917 surorii Nadia, de la Veazma: "Mă chinuie dorul să plec de-aici, la Moscova sau la Kiev, acolo unde viața, chiar dacă se stinge încet, totuși încă mai există. Mai ales la Kiev mi-ar plăcea să fiu! [...] Azi, când am ațipit, am visat Kievul, chipuri cunoscute și dragi, am visat că se cânta la pian... Vor mai veni timpurile de altădată? Prezentul e așa de urât, încât mă străduiesc să trăiesc fără să-l observ... să nu văd... să n-aud!". În acest context s-a născut Garda Albă, primul său roman, scris între 1922 și 1924, într-o situație materială precară, reflectată de altfel în numeroase fragmente din Scene Moscovite și rezultată din schimbarea radicală a unui întreg sistem de viață, fiind gândit ca o primă parte a unei trilogii despre Revoluția Rusă și Războiul Civil, trilogie care, din păcate, nu avea să fie încheiată niciodată, chiar dacă la polul opus, romanul Maestrul și Margarita, ca operă ultimă, aglutinează întregul eșafodaj imaginar pe care scriitorul își fundamentase toate scrierile, inclusiv aceasta.

Acțiunea romanului decurge alert, se desfășoară pe durata a numai câteva zile, suficiente însă pentru a ilustra mărirea și decăderea condiției umane. Orașul Kiev, văzut în toată splendoarea lui de la începutul secolului XX și în plină iarnă ucraineană, constituie, probabil, cel mai important personaj, cu o singură excepție: casa Turbinilor care "vădea o iscusită alcătuire arhitectonică", fiind inspirată chiar de locuința familiei Bulgakov, celebra casă gălbuie din vârful colinei Andreevski, nr. 13 (azi Muzeul Bulgakov), respectiv Alexandreevski, în roman, unde scriitorul a locuit cu întreruperi din 1907 până în 1912. Și așa cum imaginea Kievului se va concretiza în roman sub forma orașului ideal, Orașul aurit, scris cu majusculă, figura locuinței arhetipale se va suprapune peste imaginea casei părintești. Tot universul tradiției despre care vorbeam mai devreme s-a concentrat, așadar, în imaginea celor "șapte odăi prăfuite" care descriu un spațiu construit între două axe: una simbolică și orizontală, universul matern, și cealaltă, perpendiculară, ascensională și temporală, semnificând universul patern. De altfel, refugiul perfect, locuința Turbinilor constituie un fel de camera obscura pentru evenimentele tulburi din afară, liniștea căminului reflectând, cu semn schimbat, imaginea Orașului sub asediu. Soba albă, pendula neagră, draperiile crem și biblioteca cu cărți care miros a cafea sunt doar câteva dintre obiectele simbolice care definesc acest spațiu. Pe de altă parte, structura și poziția casei cu etaj, parter și subsol, reflectă chiar alcătuirea icebergului mental: conștient, preconștient, inconștient, despre care vorbea Freud în 1915. Ea semnifică înainte de toate, imaginea matricială a unui mecanism mental complex și complet, câtă vreme "dinspre stradă, locuința Turbinilor se găsea la etajul întâi, iar în partea opusă, ce da spre curtea micuță, povârnită, ajungea să se afle la parter". Iată și justificarea pentru faptul că problema spațiului locativ a fost o problemă fundamentală și sursa multor frământări din viața scriitorului, Și, așa cum am văzut în interpretarea freudiană, M. A. Bulgakov nu va căuta niciodată o locuință propriu-zisă, ci mai degrabă o imagine ideală a ei, imagine pe care casa de pe povârnișul Alexandreevski o va reprezenta cel mai fidel. Comparabil cu aceasta, toate locuințele de la Moscova vor fi imperfecte și, drept urmare, vor fi pedepsite pentru imperfecțiunea lor, dacă ne gândim la povestirea Imobilul 13 despre incendiul de la casa Elpit, așa-zisul Imobil Pighit, la Focul Hanului, sau chiar la descrierea locuinței maestrului din ultimul roman.

În concluzie, am putea spune că nu există un elogiu mai frumos adus sufletului unui popor, unei țări și unui oraș decât zecile de pagini din romanul Garda Albă care transcriu durerea tânărului alb-gardist M. A. Bulgakov, care se vede nevoit să asiste neputincios la prăbușirea familiei, a tradiției, a lumii de odinioară, și, mai ales, la distrugerea Orașului natal, Kievul, cu "bulevardele [sale] cu castani sălbatici", unde se află, zice scriitorul, "cel mai frumos loc de pe pământ", dealul Sf. Vladimir. Iar cine nu vede și nu simte toate aceste lucruri citind romanul, înseamnă că nu l-a înțeles și nu îl va înțelege niciodată pe Bulgakov.