De Paști îmi sună în adânc cântările liturgice, îmi scânteiază pe sub pleoape straiele de lumină ale preoților, lumânările de ceară curată ascunse în mănunchiuri de flori albe, bucuria încercănată de pe fețele trudite ale femeilor, după curățenia generală din case și din suflete. Mă cufund, precum oul roșu în apa cu care ne primenim obrazul în dimineața Învierii, în senzația aceea de eliberare, de respirație adâncă, după apneea prelungă a celei mai grele săptămâni din timpul ce ni se așterne sub tălpi an de an.

De Paști, trăiesc într-un verset din psalmul 76, ca și cum m-aș muta pe una dintre insulele de unde David se-aștepta să sosească daruri: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?" Întreaga lume răspunde în ritmul inimii hiperkinetice: "Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!"

Mă scobor atunci în amintirile copilăriei mele, ca pe-o scară en colimaçon, străbat iar pădurile înverzite de la Comana, cu o carte în desagă, bună de citit la vreme de popas. Anul acesta, în loc de "Antologia Inocenței", mângâiată cu palmele și privirile până la preschimbarea hârtiei în scoarța din care a fost cândva urzită, voi lua cu mine "Invizibilii" Ioanei Pârvulescu. La umbra copacilor vechi de zile, de pe lângă Fântâna cu Nuc, voi deschide cartea cu iz de întrebare a lui Iustin Taban, "Crezi tu că Eu te iubesc?" (Crimca, 2022) și voi zăbovi pe marginea acestor rânduri: "Dacă vrem să iubim pe cineva, să ne oprim la intersecție. Să lăsăm Marea Iubire să aibă prioritate de dreapta. Să așteptăm până trece Ea. Și dacă trece ca și când n-ar termina niciodată, să cădem în bucuria că intră pe strada noastră și această intrare nu se mai sfârșește. Și atunci vom avea ceva minunat, vom avea inimă de monah fără să știm că suntem monahi, în mijlocul lumii, așa cum a fost omul dintru început. Îi vom iubi pe mame și pe tați, pe soți și pe soții, pe frați, pe prieteni și copii, ca pe niște frumoși necunoscuți, oameni ai Cerului și ai noștri în particular. Și dacă îi vom lăsa să nu fie ai noștri, paradoxal, îi vom lua înzecit înapoi, cu toată lumea intangibilă și imposedabilă din ei.

Să avem inimă de monahi ai lumii, să avem inimă universală, ca să putem iubi fără să cerem, să ne lăsăm iubiți fără să aparținem. Ca să fim unii altora, cu totul. Și El în noi toți".

Am revenit de curând dintr-un stagiu de predare în Azerbaidjan, țară în care nu se aud bătăi de toacă sau chemări de clopot, doar voci tânguitoare de muezin, străpungând cerul precum minaretele din care își psalmodiază invitația la rugăciune. Și acolo, printre musulmani, am citit un eseu al unui scriitor evreu, David Grossman, "Mierea leului" (Nemira, 2023), construit în jurul uimitoarei figuri vetero-testamentare a lui Samson. Mi l-am amintit pe erou zugrăvit în frescele exterioare ale bisericilor argeșene sau vâlcene, despicând gura leului – după cum ne avertizează și inscripțiile însoțitoare – cu mâinile goale. Urmărind peripețiile acestui personaj, mereu singur printre străini, neînțeles și trădat în fel și chip, am simțit acut nevoia de a mă întoarce acasă. Nu doar într-un acasă geografic, ci, mai ales, într-unul sufletesc. Învierea este ultima (și, în fapt, prima) din lungul șir de întoarceri acasă. În ea, sensul acelui sorescian "Răzbim noi cumva la lumină!" nu mai este sinucigaș, ci mântuitor. Descifrez în literele de lumină ale sărbătorii pascale vestea cea bună a descinderii în cele pentru care am fost creați. Cerul din adânc și cel din înalt se întâlnesc în sfârșit.