Relația biografie-operă-realitate reprezintă o problemă controversată, dezbătută de-a lungul timpului de diferite grupări de critică literară. Nu se poate afirma cu exactitate în ce măsură biografia autorului poate influența creația acestuia, dar un lucru este cert și anume că viața autorului, cu toate problemele ei, își lasă amprenta asupra cărții. Și mă refer, aici, în primul rând, la acele aspecte deosebite ale "eului profund" care pot fi reperate în creația autorului.

A-l elimina pe autor, "a-l trimite la plimbare", este o mare eroare ce se poate face în receptarea unei creații, căci, sub o formă sau alta, el revine în text, de aceea, mă aliez, în această privință, cu opinia lui Eugen Simion, care consideră că: "între omul care scrie și omul care trăiește nu-i chiar o prăpastie de netrecut, că strălucirea operei nu ne vindecă de dorința de a ști ceva despre autorul care a scris-o."[1]

Biografia creatorului este considerată a fi un depozit specific de experiență umană acumulată pe parcursul unei vieți, ca o zonă în care sunt proiectate toate dorințele, toate nevoile, traumele care au putut marca conștiința unui artist. Biografia artistului poate fi urmărită, cu mare atenție, de cititorul avizat devenit un adevărat "seismograf", extrem de sensibil, care înregistrează reacțiile specifice determinate de evenimentele traversate de un scriitor sau de un alt tip de creator. De aceea, criticii, de formație diferită, caută în acest "tezaur inestimabil" reprezentat de viața artistului, acei indici istorici, psihologici sau sociali pe care-i consideră prezenți, la modul conștient sau inconștient, în opera literară.

Putem considera că opera își revendică autorul așa cum este el, de aceea, vom putea mereu regăsi, în paginile cărții, comoara ascunsă a "eului profund", a celui care a conceput opera.

Creația reprezintă o provocare atât prin sensurile ascunse ale sale, pe care lectorul este invitat să le descopere și să le descifreze, cât și prin omul pe care îl învăluie în materialul vaporos al ficțiunii. Citându-l iarăși pe Eugen Simion, putem spune că opera literară "provoacă în noi... curiozitatea de a cunoaște câte ceva despre destinul care se află în spatele ei".[2]

Căutarea originii textului în viața scriitorului sau a universului său reprezintă o provocare pentru cititor. O astfel de analiză se poate realiza pornind de la ideea că autorul, ca individ, se deconstruiește estetic în universul ficțional. Descoperim opere de frontieră, care au o tentă romanescă, iar altele de incursiune referențială, al căror imaginar (scenarii, imagini, teme) dezvăluie, printr-o punere în scenă abil-naratologică, pe de o parte, eul artistului și datele lumii, iar, pe de altă parte, plăcerea jocului textual, care mânuiește lumi posibile, un real-ficțional alimentat de posibilitățile și resursele metalepsei narative, permanentă strategie de subversiune a iluziei ficționale.

În operele celor mai cunoscuți creatori se întrevăd fragmente din viața sa, aceasta putând fi reconstituită, ca într-un joc de puzzle. Lectorul este invitat să pătrundă în acest caleidoscop și să descifreze secrete, să deschidă uși, să caute legături subtile. Mai ales dacă sunt scrise într-un stil original, asemenea unui palimpsest alegoric, romanele pot dezvălui detalii autobiografice relevante. În labirintul epic, cititorul avizat intuiește biograficul și regăsește lecturile, căci în substraturile operei se află o biobibliografie interesantă, care incită pe orice exeget.

[1] Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, Editura Cartea Românească, București, 1982, pag.5.

[2] ibidem, pag. 7.