Vin la biserică des în ultima vreme, pe Mătăsari, aproape de casă, nu intru, ci stau pe una dintre cele două bănci din curte, mă bucur de un bloc, cândva modernist, acum nițel eclectic și încerc să-mi pun viața în ordine. Mă tot gândesc ce joburi să mai caut, cum să mai reformulez scrisoarea de intenție, încerc să-mi găsesc un sens al vieții instituționalizat, eventual decent plătit, o muncă creativă cât de cât, care să mă și împlinească. Disponibilizările vin în viața cuiva, atunci când se așteaptă mai puțin, și o dau peste cap, căci te simți luat de val și vrei să faci tot posibilul să stabilizezi barca. Mă sperie statutul de șomer, dar mai mult, mă îngrozește plaja aparent infinită de șanse ce s-ar putea ivi în viață și de care eu nu aș fi în stare să profit, toate oportunitățile ratate și instinctul de a-mi găsi alt loc sigur și călduț.

Dar joburile nu ne definesc.

Ies din frenezia gândurilor anxioase și îmi lovesc, iarăși, privirea de blocul ăsta care mă atrage cumva, dar care, obiectiv, e urâțel. Mă gândesc la oamenii care au locuit cândva aici sau care își trăiesc iernile înfrigurate și verile răcoroase, ale căror vieți au fost binecuvântate cu apartamente în clădiri interbelice.

O doamnă s-a așezat lângă mine pe bancă. Venise să ia prânzul oferit gratuit de cantina bisericii. Avea în jur de 70 de ani, era foarte frumoasă. Ochii ei erau de un albastru tulbure, intens. Îmi pot imagina, doar, că în tinerețe, albastrul era deschis, copilăros, iar odată cu trecerea anilor, a devenit profund, marin; iar păru-i era alb, alb, nevopsit. A crezut că am 20-25 de ani, iar cu asta, m-a cucerit. Locuia în zonă, într-un bloc vechi, spunea. Stătea în cartier de aproape 50 de ani, primise apartament de la partid. Își pierduse și ea locul de muncă pe la 30 de ani, lucrase în confecții, îi plăcea, era bine. A început să-mi povestească asta din senin. Parcă viața se desfășoară mereu la fel, doar oamenii sunt alții. Își găsise, apoi, altceva, tot în confecții, la Cocor - lucra în magazie, aranja hainele, le ținea în folii de plastic ca nu cumva să se murdărească, erau frumoase și calitative, materiale bune. Îi plăcuse și acolo. O ducea bine.

Acum nu e așa bine, pensia e mică, vremurile sunt grele. A venit să mănânce, aici, spuse ea, la biserica ce are grijă "de amărâți, ca mine". Adie vântul și miroase a toamnă, foșnesc frunzele uscate. În București, toamna miroase a vinete coapte, e mirosul cartierelor, care bântuie prin scări de bloc, printre aleile înghesuite și pe la mustățile pisicilor ascunse pe sub mașini. Cad frunzele și nu-mi mai e cald. Vara nu e o perioadă bună pentru știință, dar nici începutul de toamnă nu-i. Îmbie la reflecție. Niciun anotimp nu e potrivit, de fapt, pentru muncă.

*

M-am trezit fără chef. Ca-n fiecare dimineață, mă așez la birou, deschid laptopul și oftez. Mă uit în gol, la peretele alb, îmi cade privirea pe pictura cumpărată din Roma ce înfățișează o crâșmă din Trastevere și o nona care își așteaptă clienții, sunt eu, o nonă tânără, trăiesc la Roma și mi-am deschis o terăsucă, Vino e Olio, servesc vin și panini, Chianti, Barolo și prosciutto, stau la taclale toată ziua cu clienții, vorbesc italiană, le fac discount turiștilor români, conduc un Fiat 500 și îmi cumpăr haine de la branduri italienești. În bar se ascultă Snarky Puppy, Aretha Franklin, lăutărească și șlagăre italienești. Când n-am clienți, citesc, iar când am, stau la povești. Să stau la mare și să privesc nemărginirea, să mă plimb prin București sau Roma, visez la săptămâni, luni de pierdut timpul, de trăit cu acea senzație de inutilitate pe care o ai atunci când nu faci nimic. Nu visez la lux, n-am visat niciodată, vreau să duc o viață decentă, care să-mi satisfacă mici capricii și să nu lucrez. Să scriu și să citesc când am chef și dacă am chef, iar asta să-mi fie singura ocupație. Leneșii nu vor averi, că dacă ar vrea, n-ar mai fi leneși. Iar lenea atârnă în cafenele și la vinuțuri, și acolo nu se fac averi. Munca îmi omoară spiritul.

Îmi beam cafeaua în Trastevere, tăiam niște prosciutto cotto și niște pâine proaspătă, mai gustam dintr-o roșie San Marzano, era dulce, suculentă, pregăteam pesto din busuioc proaspăt, ciuguleam din pecorino, în fiecare dimineață aveam un ritual paradisiac culinar și senzorial înainte să deschid locanta, făceam nițel curat, puneam muzică, deschideam fereastrele ca să intre aer, mirosea a flori de portocal, era cald, din ce în ce mai cald, și dintr-o dată totul se încețoșa, barul se micșora sub ochii mei, cafeaua se îndepărta, prosciutto nu mai avea gust, mirosea a zacuscă, nu a portocale, imaginea devenea din ce în ce mai neclară, parcă pictată și statică, când un email m-a trezit din visare și mă anunța că îmi voi pierde locul de muncă, iată, spiritul meu e liber acum, blocat într-un univers desenat ce atârnă pe perete.

Dar joburile nu ne definesc.

Corporația alege țările cu costuri mai mici și contrar a ceea ce am crede, România nu mai e una dintre ele. Citeam mailul și mă bufnea râsul. Pluteam deasupra mea și mă priveam de sus cu un aer mulțumit, aproape învingător, râzând. Îmi citeam numele negru pe alb, bolduit, eu și numele meu, două entități diferite, cu vieți separate, cu aspirații și planuri diferite, o viață de birou de opt ore pe zi și o viață de visuri și de weekend. Acum una dintre ele lua sfârșit. Disponibilizările intră cu cizmele în viața ta și te iau prin surprindere. Le trăiești și încerci să nu te afunzi în noroi. Ai vrea să fii dezamăgit, dar cine să te dezamăgească? Capitalismul? Dar ți-a plătit atâtea cafele și vacanțe.

Am continuat să râd în sinea mea și începusem să visez la compensatorii, să mă gândesc la părinții noștri în anii ’90, la ce mă voi face fără job, încercam să caut drama și nu o găseam, credeam că ăsta e imboldul de care am nevoie ca să mă apuc de altceva, de ceva pentru mine, căci sunt un om laș, care nu și-ar da demisia ca să se arunce în gol, fără să fiu forțată de împrejurări, împinsă de la spate, fără ca soarta să mă ia pe sus și să-mi dea două palme, să mă arunce în hăul realității de la poalele multinaționalelor. Ador zona de confort și nu știu de ce aș ieși din ea. Iluzia salariilor compensatorii e la reducere în astfel de situații. Vine la pachet cu nesiguranțe, frici, inflație și prea multe opțiuni. Și cu multă lașitate. Compensatoriile sună foarte bine la început, să dea dracii, o plasă de siguranță care să-mi ofere câteva luni libere, liniștite, credeam că a dat norocul peste mine, mi s-a împlinit visul, o să lenevesc, apoi, evident, o să-mi schimb viața. Adevărul e că realitatea te cam trezește din visarea în care ești căzut, și după ce te mai dumirești, tot stabilitate și siguranță vrei. O fi vârsta, oi fi eu, o fi viața.

Neliniști nedorite și neimaginate într-o lume în care prea ne-am obișnuit cu binele. Dramele clasei de mijloc mileniale, fără proprietăți. Mă simt vinovată că mă plâng. Mă plâng cu prietenele mele de inflație, la un vinuț, ne trăim ironia, ne-am obișnuit cu vinovăția unui amestec de privilegiu și neajunsuri, privilgiu care nu ne mai este suficient. Oamenii din cultură vorbesc despre cum să mai fenteze anaful, ca să ducă un trai cât de cât decent, oamenii din IT vorbesc despre cum să mai fenteze anaful ca să o ducă din ce în ce mai bine.

*

Femeia de pe Mătăsari era acum cu mine, la Vino e Olio, o serveam cu un prosecco, ascultam Romica și stăteam la povești, glumeam că sunt doar o chelneriță care a emigrat la Roma, ea îmi spunea că joburile nu ne definesc, că ea e pensionară și își trăiește cei mai frumoși ani. Lucrase toată viața într-o fabrică de textile, muncea multe ore și timpul nu-i era suficient. Îi era bine acum, pensia era bună. Vara, mergea aproape în fiecare weekend cu prietenele ei la mare, aproape de Roma, ieșea în fiecare zi din casă, mă vizita, mergea la teatru, la muzeu, se bucura de câte un pahar de vin, își cumpăra flori, mergea des la piață și gătea paste ca nimeni alta. Trăia singură, dar nu avusese niciodată o viață socială atât de intensă. Am rămas cu gândul la ea, la confecții, la corporații, la aspirații naive și idealurile de care ne agățăm ca să mai căutăm un job pe Linkedin și să apăsăm pe butonul Candidați.

Să-ndrăznesc să visez că verdele aprins din ochii mei va deveni și el, peste mulți ani, un verde-pădure, închis, să-mi privesc ochii în oglindă, să-i văd pe ai mamei mele și să fiu mândră că am avut curaj, cândva, să schimb ceva.

​