Locuia într-un palat. Zilnic făcea mii de pași prin culoare înguste sau mai late, cu treceri repetate pe sub bolți. Ieșea din lumină, se pierdea în umbră și iarăși apărea, de parcă ziua și noaptea sălășluiau permanent în palatul său.

Când apărea la vreo fereastră și trăgea cu sete din țigara prinsă între buzele vineții, viața urbii se domolea dintr-o dată, ca și cum sufletul nevăzut al orașului bătea mai plăpând, să nu interfereze cu momentul de liniște al Sultanului. În fiecare fum care-i zgândărea plămânii se umfla amintirea bătăliilor purtate, a câmpurilor de luptă însângerate peste care pășise învingător și-a țărilor străine pe care le străbătuse în grabă. Ochii i se umezeau sub acest tumult.

Apoi apuca mucul ars cu degetele sale cărnoase, îl arunca peste pervaz și revenea în palat. Abia atunci inima orașului o lua din nou la goană, ca după o trezire din comă.

Făcuse totul cu mâinile sale. Avea răbdare, ceva pricepere și simț practic. Imaginația îi lipsea, dar compensa cu tenacitatea. Se concentra mereu pe obiectivul din fața ochilor, nu se pierdea în reverii precum artiștii.

Și uite că avea câștig de cauză. Își încropise un palat în apartamentul confort 3 din Rahova. Începuse cu un sfert de perete care-i îngrădea și-i întuneca holișorul. Îl trântise la pământ cu ajutorul unui baros și-al bormașinii, un model vechi pe care, între timp, îl schimbase cu ceva mult mai performant.

Apoi dăduse gata toate ușile și-și cioplise câte o arcadă frumoasă pe sub care trecea cu fast. Auzise câte ceva și despre moda open spaces. Așa că făcu o spărtură între bucătărie și camera de zi. Pe aceasta din urmă o mări spulberând peretele și geamurile dinspre balcon.

Când pornea bormașina, simțea că e în fruntea unei oștiri pusă pe înghițit dușmani, pământuri străine, fluvii și mări. Prin brațe și mușchi, prin sânge, până în măduva oaselor, i se scurgeau bătălii sângeroase, victorii încărcate de glorie, călătorii fantastice. Când mânuia bormașina era puternic! Urmărea chemarea sângelui care-i cerea să lase ceva în urmă. Să creeze, să se însemne peste timp. Erau senzații nedeslușite, imagini fără contur pe care n-ar fi putut să le numească ori să le descrie cu voce tare. Dar erau bogăția sa.

Unul scrie, altul pictează. Sultanul găurește pereții cu bormașina. Asta-i viața.

Vecinii îi spuneau că trăiește ca un împărat și el se oțărâse pentru că nu punea preț pe părerile altora. Ba Sultan să-mi spuneți, le ceruse încrezător în dreptul său.

Avea cel puțin trei culoare diferite prin care putea să ocolească apartamentul și să revină în punctul de pornire. Palatul său! Nu doar că așa-l numea, ci așa îl și simțea cu fiecare cută a pielii, cu fiecare perișor din nas, până în adâncul întunecat al minții.

Un vecin mutat în chirie se luase de el de parcă ar fi fost un cerșetor. Că a distrus ziduri de rezistență, că-i pune pe toți în pericol, că la cutremur cade blocul pe ei, că uite-așa și pe dincolo.

Sultanul țâțâise din buze și plecase triumfător. Era singur în palatul său și avea să moară cochet, cu spații deschise și arcade, nu încorsetat între pereți ca proștii de rând. Viața la bloc nu-i pentru oricine!, își spuse mândru și porni bormașina pentru încă o lucrare capitală!