Există un loc unde îngerii și demonii mei mă privesc dintr-o oglindă prea curată sau prea murdară. Acolo mă socotesc un subom sau un supraom, acolo mi se cere socoteală pentru tot, dar mi se fac și daruri, fără să mi se ceară ceva în schimb. Spaima de uitare și de obișnuință mă trimite acolo unde eu sunt un Altul. Ordinea ireală a cotidianului se desființează, aud limpede neantul ce se zbate în mine și simt cu o acuitate insuportabilă tracul de a fi om. Încet, încet, mă las copleșită de o forță imperceptibilă, de o energie ce mă traversează ritmic, punându-mă față în față cu dublul meu. Amintiri disparate se împletesc, gânduri abandonate își recapătă unitatea, iar ochiul meu interior, amenințat de miopia nerăbdării ‒ păcatul capital, după Kafka ‒, suferă o prefacere.

Iubesc teatrul. Mă obligă să învăț totul de la capăt, chiar dacă erudiția mea, cu protocolul ei fastidios, își luase toate măsurile de precauție împotriva elementelor intruzive care tânjesc după coroana scepticismului meu. Teatrul îmi arată ce fel de actor sunt, de ce am ales o tragedie în locul unei comedii și ce dramă am scris eu însămi. Teatrul mă obligă să-mi schimb perspectiva, nu din plictis și din capriciul noutății, ci din presentimentul că prezență mea este acțiune, vulnerabilitate și tărie, nicidecum dor de ducă, ci dor de ființă. Teatrul e marea lecție a umanității, fiindcă după cum zicea Gombrowicz, "a fi om înseamnă a fi actor, a fi om înseamnă a te preface că ești om (...) a fi om înseamnă a recita umanitatea" (Witold Gombrowicz, Jurnal, 241). Teatrul îmi pune multe întrebări, dar așteaptă răbdător răspunsul meu. Încotro mă îndrept? Cui și cum vorbesc? De ce tac? De ce nu tac? Cu ce fapte se laudă cuvintele mele? Ce fapte lipsesc cuvintelor mele? Pe cine privesc? Ce anume privesc?

Teatrul e o problemă de viață și de moarte. Zi di zi suntem acostați de cuplul aparență-esență, și aproape în fiecare clipă trebuie sa alegem cutia potrivită, asemenea pețitorilor Portiei. Ne iese în cale un om, iar vorbele și înfățișarea sa ne induc in eroare, ca mai apoi să aflăm că era regele Lear sau prințul Hamlet. Atunci ne pare rău ca am comis greșeala lui Parsifal și nu l-am întrebat: "Oare ce ai, stăpâne, ce te doare?" În 24 de ore, te poți întâlni cu atâția oameni în care și oase, cu atâtea și atâtea ființe ce-și poartă în tăcere spectacolele interioare, dintre care unele nici măcar nu știu ca ne-ar putea schimba viața sau că au făcut-o demult. Adeseori suntem atât de imunizați împotriva adevăratei realități care este idealitatea, lăsându-ne confiscați de sărăcia eului nostru, fiind atât de bolnavi de noi înșine, precum Malvolio, încât ratăm întâlnirile majore. Ei bine, teatrul ne pregătește pentru neprevăzutul vieții. Nu e vorba despre adaptare ordinară, despre a-ți păstra sângele rece sau a-ți compune o mască stoică și a câștiga tot timpul. A primi lecția teatrului nu înseamnă nici a face paradă cu meritele sau slăbiciunile tale. Teatrul ne învață altceva, anume să vedem mai bine, să interpretăm mai bine ce vedem. Teatrul e o filosofie itinerantă a ființelor care-și regăsesc identitatea lepădându-se de bunăvoie de ea, la fiecare spectacol. Teatrul e o invitație de a ne regiza și dramatiza existența fără prejudecăți și obsesii solipsiste. Teatrul este o înțelepciune dobândită cu prețul uitării de sine, e curajul de a te dărui fiind altul. Teatrul e un Parmenide îndrăgostit nebunește de Heraclit, un Parmenide care devine el însuși scăldându-se în râul lui Heraclit.

Tertullian denunța spectacolele, întrucât acestea, ca forme de desfătare, ne-ar face să adoptăm pasiuni străine. Tot astfel, Rousseau pretindea că teatrul ne desființează înclinațiile firești, împingându-ne să ne dedăm unor iluzii, care ne înstrăinează de noi înșine și de ceilalți. Firește, există un sâmbure de adevăr în toate acestea, fiindcă nu toate spectacolele sunt ritualuri teatrale, și e foarte posibil să ajungem martorii și complicii unor interese meschine sau ai unor răbufniri de vanitate. În acest caz, "artistul nu mai servește arta, ci arta slujește artistului ca o sclavă josnică, pentru nevoile lui personale și neînsemnate" (Benedetto Croce, Breviar de estetică, 117). Iată momentul decisiv unde trebuie să intervină discernământul nostru și adevărata noastră inteligență, care nu se rezumă la cunoștințe reciclate și la extravaganțele eterogene lipsite de originalitate ale unor atitudini artificiale. Degeaba ne facem din viață "flori de hârtie", cum spunea Jünger. Așa cum există o boemă a frivolității, există și o orgie a intelectualismului. Demnitatea noastră de spectatori ne dictează să căutăm spectacole substanțiale, existențial vorbind, iar nu crize de grandoare și experimente distractive, copii morți ai teatrului.

Întorcându-ne la pasiuni, se cuvine să ne întrebăm: sunt într-adevăr cele străine atât de dăunătoare pe cât sunt cele familiare? Teatrul e o școală a sensibilității, e sporul de cunoaștere obținut prin emoții, e locul unde o pasiune familiară devine străină, iar o pasiune străină devine familiară. Nu cumva o pasiune străină ar putea fi instrumentul prin care am înțelege mai bine o pasiune proprie? Teatrul ne propune mereu un exercițiu de ce-ar-fi-dacă: ce-aș face eu dacă m-aș afla în această situație? Aș fi demn? Aș fi laș? Aș fi nemernic? Aș mai fi eu însumi? Ce valoare are durerea mea, dacă încerc s-o măsor cu durerea de pe scenă? Drumul spre teatru e deschis, și nu poate fi un drum greșit, decât dacă facem din teatru un refugiu pentru slăbiciunile noastre, sau dacă ne încrâncenăm într-o Weltanschauung infailibilă.

"Când o tristețe ne apasă inima, când o proastă dispoziție ne tulbură orele de singurătate, când suntem scârbiți de lume și de treburi, scena ne primește în brațele ei, în lumea ei artificială, în care, uitând-o pe cea reală, ne redobândim pe noi înșine, cu sentimentele și pasiunile noastre, trezindu-ne propria noastră natură din ațipire și amorțeală, prin impulsuri proaspete de simțire și de viață. Cel nefericit își plânge aici, în necazuri și supărări străine, durerile sale, cel fericit își vine în fire, iar cel prea sigur de sine se trezește. Cel sentimental și slab se călește devenind bărbat, cel ce este o brută începe aici să simtă. (...) Fiecare ins gustă încântarea și extazul tuturor, iar inima lui face acum loc unui singur simțământ, unei singure dorințe: de a fi om!" (Friedrich Schiller, "Ce poate realiza un teatru bun și permanent?" în Scrieri estetice, 19)