Doamna Profesoară...

E chiar de azi istoria, îi spun ascultătorului meu obișnuit, nici nu am apucat să o caut mai bine, printre vorbe. Ascult, îmi răspunde amicul, Norocica e veselă, scâncește cu glasul ei de salvare alergând pe strada Cetății. Spre spitalul din apropiere...

O știu de peste treizeci de ani, am găsit-o în cancelariile schimbătoare ale liceului meu. O Doamnă... Delicată, modestă, tăcută... Era ceva în Doamna Profesoară care descuraja orice apropiere de restul lumii. Era mereu cuprinsă de îndoieli de ultimă clipă, răspunsurile ei veneau în frânturi, n-o frământa prea mult întrebarea "ce ar putea pierde?", ne privea cu îngăduință, niciodată nu s-a așteptat ca zăpada să fie atât de moale, se uita în gol pe fereastra din fața ei, cel mai rău lucru, îmi spunea uneori, nu e singurătatea, îi plăcea o replică celebră, sărutările noastre vor avea întotdeauna dinții îngălbeniți și plini de carii.

Doamna Profesoară... Am fost vecini de "scaune", în cancelaria zgomotoasă, avea un parfum al ei, l-aș recunoaște din câteva mii și acum, nici nu o auzeai cum respiră, era elegantă, culorile i se potriveau de fiecare dată, își punea dimineața câteva flori mici în paharul din plastic pe care-l scotea din sertarul ei, parcă speriată să nu fie văzută de cineva străin. Îmi aducea o carte în fiecare zi de joi și mă asculta ca pe un elev serios, tu ești scriitor, zicea, spune-mi ce ți-a plăcut în povestea cea nouă? Sunt peste cincisprezece ani de când a ieșit la pensie, o văd uneori, ne oprim, stăm de vorbă, Doamna Profesoară e tristă, parfumul acela vechi nu-l mai simt, are mereu o bluză veche și parcă îngălbenită pe la guler, pantofii sunt lustruiți, dar au pielea crăpată și cataramele ruginite, pleacă speriată de vacarmul străzii, își freacă palmele de fusta prea largă pentru trupul ei micșorat de vremuri. O urmăresc, se uită la copaci, la oameni mai puțin, se uită la tufișurile încâlcite din jur, precis că i se par ca o sârmă ghimpată care dă frunze.

Azi de dimineață, am văzut-o rătăcită într-unul dintre hangarele alimentare ale orașului, abia mergea printre rafturile pline cu de toate, punea un pachet mic în căruțul pe care-l împingea cu greu, se răzgândea, îl așeza pe raft, citea îndelung etichetele, a luat trei cartofi într-o pungă mică, apoi două roșii și un singur ardei. Am regăsit-o la casă, erau câțiva oameni între noi. Hai, mamaie, i-a strigat vânzătoarea boită, mișcându-și aiurea buzele groase, ne apucă noaptea... Doamna Profesoară căuta ceva în portofelul subțire.

Ai sau nu toți banii? a mai întrebat nesimțita cea tânără. Din spatele micului rând de oameni, i-am zărit o lacrimă Doamnei Profesoare, curgea peste obrazul încrețit. M-am strecurat până aproape de ea, cred că ați uitat banii acasă, i-am zis, luați-i pe ăștia, ne vedem noi mai târziu. A plătit amețită și m-a așteptat dincolo de casă. Mulțumesc, mi-a șoptit, o să trec pe la tine, mâine iau pensia.

Asta e, nu e doar o poveste, nu e doar o carte pe care tocmai am început-o. Am însoțit-o până lângă blocul mic în care locuiește, vă rog să mă credeți, plasa neagră pe care i-am purtat-o peste trotuarele desfundate ale orașului nostru nu mirosea nici a detergent ieftin, nici a legume amestecate și puține, în jurul meu am simțit parfumul acela vechi al Doamnei Profesoare, unic, suav, delicat. Sărut mâna, Doamna Profesoară!

Mărunte și nu prea...

Maestre, am una proaspătă, e tot de câteva zile, tu erai la filmări, cu "Aferim", dar distopia e gata, e și aici, acasă la noi. Mă privește vesel, presimt ceva, ceva... Și mai spune: presimt o poveste de vară, așa, mai puțin încrâncenată.

Biata mea mașină roșie a mai îmbătrânit, ca și mine, doar cauzele sunt diferite, ea pare mai liniștită, nu face rapoarte, autoevaluări, foi de parcurs, prognoze extra-curriculare. Ea, mașina... Dar a lăsat-o ușa din stânga, nu se mai descuie, cheia nu se mai rotește în butucul nemțesc. Așadar, hai, domn profesor la clădirea aceea sticloasă, de unde ai cumpărat acum zece ani limuzina, ca să repari stricăciunea. Ajung acolo, ceva nu e ca altădată, au crescut buruienile prin pavaj, geamurile sunt pline de praf, mașini în vitrine nu prea mai sunt, e criză, s-a cam dus prosperitatea pe care o văzusem cândva.

O duduie freacă într-o ceașcă un fel de terci maroniu, se uită indignată la chipul meu nedumerit, nu răspunde la salutul meu, de dascăl vechi, cu politețuri exagerate. Mișcă, totuși, ceva din buzele boite violent și violet, înțelege că aș avea ceva de reparat la mașină și îmi arată sictirită o ușă din depărtare. O să vină un băiat să se uite, zice. Uite, domnule, mă gândesc eu, știe să și vorbească!

Ies și aștept, în depărtare, doi flăcăi trag din țigări, unul are peste o sută de kile, iar celălalt nu trece de un metru jumătate. În fine, uriașul cu păr slinos și nebărbierit de vreo săptămână se apropie plictisit. E o regulă pe aici, îmi spun, nici vertebratul respectiv nu-mi răspunde la salut. Da, șefu, mormăie, care-i treaba? Îmi fac curaj și-i povestesc necazul ușii mele din dreapta mașinii. Trage de mâner, o deschide cu forță, mă aștept să rămână o gaură în locul șoferului, se uită indignat, bagă cheia, forțează la greu, ce să spun, sunt ca la un examen din tinerețe, la restanță tinere, aștept eu vocea profesorului supraponderal. Șefu, e nasol, la mașina lu matale e o broască specială, capsulată, nu se poate schimba pe bucăți. Doar cu totul. Cum, îndrăznesc eu să întreb, trebuie să schimb toată ușa? Mă privește îngrețoșat. Hai, bre, doar mecanismul din ușă, da’ costă... Cât? întreb eu. Mă apucă amețeala, e aproape cât leafa mea pe o lună, salariu de profesor cu peste 30 de ani munciți pe plantațiile patriei mănoase. Și, mai zice, vine cam peste zece zile... Cine? șoptesc eu cu umilință. Piesele, bre, ele vine, le aducem pe comandă, de la nemți. Nici nu știu când am ajuns acasă, mai văd încă flegma pe care a lăsat-o umflatul pe marginea de jos a ușii din stânga a mașinii mele, dar și scrumul gros de la țigară rămas pe banchetă, cred că m-am așezat pe el atunci când am demarat cu teamă de lângă monstrul de la "servisu" de lux din mahalaua orașului nostru.

A doua zi, îl sun pe un prieten mai descurcăreț decât mine, aveți noroc, domn profesor, îmi zice, îl știu eu pe tatăl yalelor și încuietorilor din cetatea de scaun. Peste o oră, nea Alexandru mă așteaptă în parcarea blocului său din cartierul CFR, e simpatic, amabil, zâmbește, îi spun ceva din povestea de ieri. Niște idioți, trage el o concluzie grăbită, desface două șuruburi, așterne un prosop pe asfalt, șterge urmele mici de praf, trage ceva, gata, face liniștit, am scos butucul, vă rog să mă așteptați vreo zece minute. Și dispare în scara blocului. Mă uit îngândurat la norii urâți de deasupra, pe trotuar mi se pare că trece un halterofil care seamănă cu animalul de ieri. Mă salută doi elevi de-ai mei, aflați desigur în vacanță, iar eu caut banii pierduți printr-un buzunar, am luat cu mine o parte bună din leafa de vacanță pe care am primit-o, îmi amintesc brusc că abia pe 9 octombrie mai intră ceva pe cardul meu minune.

Vine nea Alexandru, așază butucul, strânge șuruburile, lucrează ca un dentist de lux.

Mi-a trecut și durerea de la măsea, pe care începusem să o simt încă de dimineață. Gata, domn profesor, e ca nouă... Dau din cheie, merge, sunt nedumerit. Păi, zic, acela spunea despre mecanism, despre toată ușa... Ehe, face nea Alexandru, nu v-am spus? Era un bou... Vă costă 50 de lei. Trece o oră, mai trece una, tot mai aud vocea caldă a lui nea Alexandru. E un bou, domn profesor, aia e...

Tovarășul B.

Prietene, îi spun, povestea mea de azi e tot proaspătă, e de ieri dimineață, adaug, pregătind sticla rece, sifonul de un leu și douăzeci, de la "Maccabi SRL", și ceva de halit la repezeală. Actorul meu tace, cred că iar i s-au terminat banii de pe card, salariul lui e mic, prea mic după o viață petrecută pe scenă. Da, mormăie, bagă... Fumezi prea mult îi mai spun, dar nu mă aude. Mă vede?

Uite, în vremuri de cătușe și semnalizări mafiote, eu vreau să-ți vorbesc despre tovarășul B, este și el un semn de continuitate și de mizerie umană. Nu, nu e Băsescu! Pe el l-am uitat, poate că-l redescoperă cine trebuie, cine știe ce surprize ne mai așteaptă.

Tovarășul B e trecut bine de 70 de ani, a fost un comunist de seamă din urbea noastră, azi scufundată în noroaie și gropi, șanțuri și bălți, catacombe și săpături. Îl uitasem, nu l-am mai văzut în ultimii douăzeci de ani. Mi l-am amintit cum sta înțepat și suveran în ARO-ul argintiu al puterii de odinioară, mașina cu număr mic și care-l purta printre muritori. L-au aruncat oamenii, la revoluție, ca pe o bucată de măr stricată, s-a borșit de asfalt, s-a ascuns prin economia de piață, bănuiesc că a dus-o bine, are și o pensie vârtoasă. În fine, mă bucur că Dumnezeu i-a dat zile, mă gândesc că a învățat să umble și printre muritori, a învățat și mersul pe jos, poate chiar joacă table în grupul vesel din Parcul de la Mitropolie. O să mă uit cu atenție.

Numai că istoria se mai agită și peste prezentul nostru cenușiu și trist. Tovarășul B a rămas tot o mizerie de activist comunist. Să-ți povestesc despre această dimineață rece, de iarnă într-un loc nu tocmai fericit, încăperea în care plătim taxele și impozitele pentru harnica noastră primărie super-stilizată și cu veleități lingvistice, cum am citit eu săptămâna trecută în comunicatele ei. Uficiale, amice, cum spui tu în Take, Ianke etc. Ne-am modernizat, în sala de așteptare s-a montat un aparat care dă bonuri de ordine, ești anunțat când îți vine rândul, în fine, parcă eram pe un aeroport dintr-o mare capitală a lumii, buni băieții de la primărie, tehnică modernă, ce mama naibii!

Eram vreo zece plătitori de impozite în așteptare, când a năvălit pe ușă statura impunătoare a Tovarășului B, învelită în haina bengoasă, moștenită de pe vremuri, luată cu aprobare de la partid. S-a mai îngălbenit gulerul, a mai apărut câte o mică dungă prin pielea comunistă, dar personajul nostru e falnic, ne strivește cu priviri de odinioară, ne-ar scuipa și în creștet, dacă s-ar putea. Se vâră în față, arogant și umflat de căldura din interior. Eu, săracul de mine, îndrăznesc să-i spun că se dau bonuri de ordine, că și noi așteptăm pentru gaura mică de la ghișeul meschin al primăriei. Cu ochii lui de dihor mă strivește indignat, nu-și găsește vorbele, i se umflă venele din jurul gâtului, transpiră pe loc. O avalanșă de fraze, ca la învățământul politic de altădată, iese în sfârșit din gura nobilului tovarăș. Știe el mai bine, nu acceptă lecții, ce ne băgăm, cine suntem noi? Și alte interogații boșorogite ale bătrânului cu "alaindelon" din magaziile județenei de partid, dinainte de 89.

Domnule, îi spun, noi toți așteptăm să ne vină rândul. Bă, zbiară el, mă înveți tu pe mine? Ehe, dacă ar mai putea, ce-ar chema el milițianul de la intrare să ne tragă vreo două bulane peste spinare! Dar nu se mai poate, e un biet pensionar de lux, cu pielea întinsă, ca de dihor, peste fața indignată și palidă. Ceva tensiune, domnule fost Tovarășe B?

Îl lăsăm, se înfige la ghișeu, e supărat tare, i-au luat prea mulți bani pentru gunoi. Gunoi? E chiar el, îl știu, nu l-am uitat, atunci când eram profesor tânăr nu i-am "trecut" un nepot tembel și m-a chemat la județeana de partid să mă instruiască politic și ideologic! Tovarășe B, ai rămas același bou comunist, chiar și după un sfert de secol de democrație, îți miroase gura a rahat, dar știi cum se spune, ne-am obișnuit!

Ești un dihor bătrân... În final, tovarășe dragă, îți reamintesc o glumă celebră: Vasile se plimba pe ulița satului cu un dihor alături de el. Un vecin îl întreabă dacă nu pute. Pute, pute – zice - dar ne-am obișnuit... Și noaptea, unde stă? Cum unde, cu noi, în casă... Și nu pute? Pute, pute, dar s-a obișnuit!

Asta e, salutări proletare, Tovarășe B! Pute cojocul matale, chiar dacă ai dat cu parfum din greu peste gulerul învârtoșat. Apa de colonie e cumva din sticluțele-mașinuță ale copilăriei noastre? Celor tineri le povestesc eu, altădată. Tu, prietene, nu se poate să fi uitat... Nu, îmi răspunde vesel, de fiecare 8 martie îmi dădea mama o sticluță d-aia, pentru tovarășa învățătoare...

O dimineață pierdută?

Îl știi și tu, zic, acum câțiva ani erai la "Fiord", la o masă din colț și îl ascultai pe nea Valerică. Îți vorbea printre buzele lui abia ghicite dincolo de barba uriașă... Mai mare decât a mea? mă întreabă prietenul. Mai mare nu se poate, Moș Crăciun... Amicul mă privește tot cam absent, da, parcă îmi amintesc...

L-am văzut de departe, din capătul străzii, își trăgea greu picioarele pe trotuarul desfundat. De obicei mormăie ceva, barba uriașă și încâlcită o ia mereu înaintea trupului uscat, iar sfoara pe care a trecut-o în jurul pantalonilor murdari și peticiți îi atârnă la spate, ca o coadă subțire și împletită la întâmplare. Întinde doar mâna și bolborosește o rugăminte învălmășită.

De peste drum, molfăind haleală turcească, cu arome de prăjeală grețoasă, care ajunge până în curtea liceului meu, câțiva adolescenți veseli și gălăgioși îl strigă "veselindu-se". La greu... Un bou tânăr îi aduce o bucată de salată fleșcăită, din cârnatul lui cu sos roșu și cu vagi cartofi prăjiți și i-o îndeasă spre gură. Amărâtul o prinde greu între buzele ascunse prin barbă și zice ceva, confuz și incert. Ceilalți boi, la fel de tineri, se "veselesc" mai departe, cu ochii lor mici, de adormiți matinali, abia dezmeticiți din amorțeala de peste noapte, din fața calculatoarelor încinse.

Mă strecor printre elevii mei, din curtea liceului, ocolind domnișoarele preocupate de amplele convorbiri vodafonice ale dimineții. E o teribilă nevoie de dialog și monolog, toate pline de înțelepciune, icnete greoaie și jumătăți de vorbe și prescurtări ciudate se întind prin curtea colegiului. Național, ce mama naibii! Aș privi undeva, departe, dar se aude sfredelitor tusea bietului cerșetor.

Le spun celor câțiva colegi tineri că omul acela a fost, cândva, prin cancelaria noastră de azi, intra și el în curtea școlii noastre, a predat niște obiecte tehnice, cu nume ciudate, mi le amintesc: MAA, MEE, MUI (scuzați de vorbă mare...) și altele asemenea.

Acum se oprește în fața porții și întinde o mână murdară prin gardul metalic și așteaptă ceva, nici el nu știe prea bine ce. Nu întoarce capul spre elevii din stânga lui, are bucăți de salată și sos de roșii prin barbă. Ține câteva hârtii de un leu strânse în palmă și mai primește de la noi alte câteva. Apoi pleacă încet, nu se grăbește, îl așteaptă rachiul matinal, la bomba din colțul străzii. Bună dimineața, nea Valerică...