Fetița s-a așezat pe scaunul din fața toaletei cu oglindă și a mângâiat cutia rotundă, de sticlă. A privit bijuteriile dinăuntru și a ridicat cu grijă capacul. Și-a cufundat mâinile și a amestecat mărgelele, lanțurile, brățările, medalioanele, inelele, agrafele, nasturii și acele de siguranță de pe fundul cutiei până i s-au încurcat pe degete. A aruncat o privire peste umăr la bunica Jeni care se uita la televizor.

— Nț, nț, a dat din cap și a rămas cu gura întredeschisă.

— Ce e, Jeni? a întrebat-o nepoata, în timp ce se străduia să scoată dintre șiraguri o fotografie mică, alb-negru. Ce-a mai făcut sultanul? a continuat privind cruciulița bunicii, care îi urca și cobora pe gulerul capotului cu fiecare respirație greoaie.

— Ce să facă, Măriuță, uite, e hooț Suliman ăsta, e un ma-re hoț. Ce crezi? I-a dat o sticluță lu’ Hurem și-asta, toanta, a dat-o pe gât, i-a explicat dând din cap.

Și-a așezat coatele pe brațele fotoliului.

— Hm, a îngăimat fetița răsucindu-și mărgelele pe degete.

Le-a strâns și le-a făcut ghemotoace. Fotografia a ieșit dintre șiragurile amestecate și i s-a prins între arătător și mijlociu. A strâns-o tare, a îndoit-o.

— Ih, a exclamat și a tresărit.

A rămas nemișcată ascultând respirația bunicii.

— Respiră și tu mai încet, a strigat fără să întoarcă capul.

Și-a scuturat mâinile, lăsând mărgelele să alunece în cutie. A apucat fotografia îndoită și a netezit-o. A cercetat chipul unchiului pe care, deși nu-l cunoscuse niciodată, îl vedea pe toți pereții. În toate camerele, bunica ținea câte un tablou cu Adi, împodobit cu flori din plastic. Maria îl saluta, îi vorbea – de câteva ori i s-a părut că unchiul îi răspunde cu câte o umbră de zâmbet, de sus, de pe pereți. "Cel mai curajos unchi", îi spunea mama ei, când venea vorba de el, "cel mai bun frățior", îl lăuda și îi povestea cât de mult citea, cum scria poezii. Își dădea și ea seama ce curajos era – toată lumea știa cum se urcase Adi pe tren în noaptea de Anul Nou și de-aia Jeni și Nini nu aveau musafiri de Revelion. Dar nu o convingea ușor pe mama ei să vorbească de Adi. Mai multe auzise de la vecinele din sat. Atunci, dacă voiau să uite că existase, de ce era casa plină de poze și tablouri cu el?

În vacanța de vară, când ardea tare soarele și nu era niciun copil pe drum, Maria stătea mai mult în casă și scotocea prin toate camerele, să afle despre el. Găsise în dormitorul cu televizor niște caiete cu un scris mărunt, aplecat spre dreapta. Cel mai interesant era unul cu foaie velină și coperte verzi, de plastic, plin de versuri și desene în creion, cu o fată cu părul lung. Nu se sătura să privească desenul în care fata goală ieșea râzând din apă, cu sânii mici, ca două cești de jucărie, șoldurile bombate și mijlocul subțire. Era talentat unchiul, ai fi zis că e o pagină din cartea ei de povești, tânăra semăna așa bine cu Ariel. L-a frunzărit aproape în fiecare zi până la sfârșitul vacanței. De câte ori revenea la bunici, îl căuta. Mama ei a rugat-o frumos să nu i-l arate lui Jeni, de fapt să nu-l mai scoată deloc din comodă.

— De ce? a vrut să știe Maria.

— Că se supără bunica, cum de ce!?

­— De ce se supără?

Mama ei a privit-o fix, fără să răspundă.

— Poate aflăm de ce-a murit Adi, adică l-au omorât inamicii în misiune sau fata rea? Ea l-a pus să se urce pe tren, tu ce crezi? Ce crezi, mami, era spion?

— Cine ți-a zis asta?

— Tanti Lili mi-a zis odată, când m-a luat buni la fân ... și tanti Mioara, din Vârf, ... ea a zis că l-au prins securiștii?

— Iubita mea, să nu le-asculți, te rog, oamenii spun multe prostii, a întrerupt-o mama ei, Adi era supărat atunci... A fost un accident.

Maria a dat drumul pozei în cutia cu bijuterii și a întors capul spre bunică.

— Buni, anu’ ăsta mă lași cu sorcova, da? Acu’ sunt mare, da?

— Îhî, a îngăimat bătrâna, fără să-și ia ochii de la televizor.

Fetița și-a afundat mâinile în bolul de sticlă, a amestecat mărgelele, concentrată, imitând gesturile bunicii când frământa aluatul de cozonac. Șiragurile i s-au răsucit pe degete. Le-a desfăcut cu răbdare și le-a potrivit pe culori – cele roșii cu cele verzi, cele negre cu cele albe și cu cele albăstrui, cele galbene cu cele mov. A aruncat o privire spre bunică și a zâmbit când a văzut cum îi cade capul în piept.

— Hei, buni, iar dormi? Iar mă-‘ntrebi pe mine cum s-a terminat episodu’? a râs.

Și-a pus cerceii, mărgelele și broșa cu pietre gălbui, din chihlimbar – preferatele ei, singurele bijuterii de la care nu-i miroseau urât mâinile. Prima oară când le-a văzut, a crezut că sunt din ceară și le-a aruncat speriată pe jos. I s-a părut că se mișcă niște gâze înăuntrul lor. Bunica Jeni le-a adunat și i-a zis să aibă grijă cu ele, că se sparg ușor, că sunt "chihlimbaru’ de la Adi". De atunci și-a dorit să fie ale ei, nu neapărat ca să le poarte – își dorea să le spargă cum spărgea bunicul nucile cu ciocanul, să vadă ce au înăuntru.

A luat fotografia mică și a privit atent chipul tânăr și trist, cu părul mare, blond și o cărare adâncă, în stânga. Doar capul lăsat un pic într-o parte și nodul de la cravată i se vedeau în imaginea întunecată. Zâmbea, cu ochii mari, cu buzele unite, parcă nu voia să stea la poză sau poate voia să zică ceva și fotograful nu-l lăsa?

— De ce zice mama că seamănă cu mine, are nasu’ mare ca Jeni, a vorbit în șoaptă.

A închis ochii și a strâns fotografia în palmă. Și l-a imaginat sus, pe tren, într-un costum negru și cămașă albă, pășind pe deasupra vagoanelor, cu cravata jucându-i dintr-o parte în alta și părul intrându-i în ochii. A mormăit câteva clipe, fără să-și dezlipească pleoapele. Și-a dus apoi palma la gură șoptind:

— Ai grijă, Adi.

— Nu mi-e frică, Maria, sunt pietrele tale, află misterul din ele, sunt ale tale! și-a răspuns singură, în timp ce gesticula.

A deschis ochii și a zâmbit, fluturând mâna stângă în oglindă, ca și cum își lua rămas bun. A desfăcut palma și a îndreptat colțurile fotografiei, a pus-o la loc în cutia de sticlă. A acoperit-o cu mărgelele roșii și verzi și s-a ridicat.

— Trezește-te! i-a strigat bunicii, apăsând-o pe umăr. Ți se termină Magnificu’, i-a zis la ureche.

Femeia a tresărit, s-a șters la gură, și-a împreunat mâinile în poală. O privea pe nepoată cu ochii întredeschiși.

— Buni, ce-ai? Ce te uiți așa?

Femeia s-a șters la ochi.

— Tu erai ...

— Păi, cine?

— Ți-e foame? a întrebat Jeni, înclinându-și capul să vadă ecranul din spatele fetiței. Dă-te și tu într-o parte, să vadă buni serialu’.

— Ce să mai vezi, că e scrisu’ de final? Gata, ți s-a terminat serialu’.

— Da’ tu... Iar te-ai gătit cu chihlimbaru’? a întrebat-o cu ochii mijiți la televizor.

— De ce nu-ți pui tu ochelarii, cum îți zice mama? O să-ți strici ochii, că ți-i faci mereu așa mici, i-a spus fetița imitând-o.

— Nu-mi mai stric eu ochii, Mărie, că s-au stricat demult. Tu dă jos podoabele astea, că și-așa vreau să le pun bine, să nu mai șadă laolaltă cu restu’. Și să te pregătești de masă.

A dat să se ridice din fotoliu.

— Ba nu ți le dau, sunt ale mele. Să știi că l-am văzut pe Adi și mi-a zis că-s ale mele.

Jeni a privit-o fix.

— Mărie, lasă tu mărgelele și hai la masă, mă sună maică-ta și iar mă ceartă că-ți dau ciorba la patru.

— Nu mă crezi, dar sunt ale mele acum și-o să fac ce vreau cu ele. Îți zic eu ce ascund pietrele astea după ce le fac bucățele. M-ajută Nini.

— Ce să faci tu bucățele, Măriuța mea? Mărgelele mele? Ne, că de la foame ți se trage. Dă-le-‘ncoa la buni, hai, ușurel cu ele, a zis cu voce blândă și a întins mâinile.

Fetița a prins-o de încheieturi și s-a încruntat la ea.

— Uită-te mai bine la broșă, la cercei și la mărgele. Le vezi? Cineva a băgat ceva în ele, poate inamicii. Am vorbit cu Adi, știi ce bine mergea pe tren? Cum merg artiștii pe sârmă. Și n-a căzut, mi-a zis că eu trebuie să aflu secretul din ele.

Bătrâna și-a mișcat mâinile, încercând să scape din strânsoare. Obrajii i s-au înroșit și ochii îi luceau. Maria și-a apucat mărgelele de la gât și i-a zis:

— Așa, buni, lasă ochii deschiși, hai, fii curajoasă, aflu eu cine ți l-a omorât.