— Țață Lisandră, a început?

Bătrâna este așezată chiar în ușă, cine intră se cam freacă de coșul ei cu alviță și ciubuce. Căminul cultural este plin, majoritatea sunt copii.

— Acum, răspunde femeia, abia s-a terminat jurnalul. E filmul "De nicăieri spre nicăieri", zice că e rusesc.

— O fi bun de ceva? mai întreabă bărbatul trăgându-și un scaun lângă ea.

— Nu știu, maică, nu știu că nu mă uit că mă dor ochii, eu sunt cu ale mele.

Femeia își așază mai bine șorțul alb peste fusta neagră, el privește spre ecranul din fundul sălii, urmărind acțiunea filmului.

— Mda, cred că m-am lămurit, spune după un timp, m-am lămurit, și începe șoptit, coană mare, cum au trecut anii, amar de ani... Când dumneata și fata ați venit în satul nostru, pe foametea aia, parcă a fost ieri. Eram la noi în poieniță. Ciobanul satului, nea Mărin Cioc săracuʼ˗ Dumnezeu să-l ierte ˗ ne făcea jintiță. Eram adunați în jurul tuciului toți copiii din cătun. Jintița se face la foc mic, pe îndelete. Noi nu mai aveam răbdare, ne chiorăiau mațele ˗ rupeam și mestecam troscot. Atunci am auzit prima dată de mata și de Ileana, că a zis unuʼ: "Bă, noi de ce nu primim de la sfatul popular pachete cu mâncare cum primesc moldovencele alea două, țiganca cu fii-sa, refugiatele venite cu trenul FOAMEA?"

— Așa vorbea lumea? se miră Lisandra, că ne-au dat pachete? N-a fost adevărat, nu ne-a dat nimeni nimic. Eu așa îmi amintesc. Bine, ne-au pus la dispoziție o casă, asta da, dar era dărăpănată, fără ferestre, fără uși.

Au reparat casa, au văruit-o, s-au gospodărit și, încet-încet cele două străine au prins rădăcini în sat. Cu un leu ciubucul, un leu înghețata, au început să se ridice.

— Alviță! Alvițăă!

Copila bate cu un băț în poartă și strigă cât o ține gura.

— Vine mama, Floricică, vine, se aude glasul Ilenei.

— Alvițăăă!

Femeia îi aduce o alviță. Prin deschizătura porții copila întinde lacomă mâna.

— Floricica a fost? iese și Lisandra în prispa casei.

— Da, răspunde Ileana urcând scările, știi bine că ea bate, țipă și face ca toate alea.

— Of! e bolnavă, e înapoiată mintal. Ce să-i faci. Ne aduce maică-sa banii, mereu ne-a adus. Ce mi-a povestit, săraca... Cică a luat-o într-o zi la câmp s-o ajute cât de cât cu vitele. A pus-o într-un loc: "Stai fa și tu aici și, dacă vezi că se apropie vacile, le dai înapoi". Ce, a fost bună de ceva?! Uita de ce se află acolo, găsea câte-un tufiș și se juca cu el. Îl bătea cu bățul ăla și cânta: "neica-l meu, neica-l meu".

Dar uite că până la urmă baba Lisandra a fost dusă în locul de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și Floricica tot mai vine când și când să ceară alviță.

— Nu mai avem, îi spune răstit Ileana, nu mai veni, gata, nu mai facem.

Cine să mai facă, cine să se mai îngrijească de toate cele? Ileana nu e în stare. Așa o ajung greutățile și grija zilei de mâine, și așa au început să umble vorbe că: "la Ileana... la Ileana...".

— Cum adică "la Ileana"? întreabă cineva.

— Păi tu singur cum ești, i se răspunde, mergi la ea, carevasăzică și, pe o bucată de brânză intri, ieși, intri, ieși și iar intri și iar ieși, pe o bucată de brânză sau orice altceva, de mâncare să fie că moare de foame, săraca.

"Tii, i-auzi", se gândește celălalt, "înseamnă că de-aia m-a întrebat mai alaltăieri dacă știu cât o mai costa un ceas electronic de damă... I-am zis că s-au ieftinit. I-am zis că, mai nou, acum după revoluție se vând la kilogram. Înseamnă că de-aia m-a rugat să-i cumpăr și ei unul. Și să i-l și duc acasă, dar să fiu blând cu ea".

Femeia primește bucuroasă ceasul dar, în timp ce înfrigurați se lipesc unul de celălalt, din camera alăturată se aude o voce stinsă de bărbat:

— Ileanăăă, să-mi aduci și mie o cană cu apă.

Musafirul încremenește.

— Cine e? șoptește, e soțul?

— Ei, de unde? E unuʼ. A rămas pe capul meu. Nu are pe nimeni, n-are unde se duce. După ce că și pentru mine una singură mă descurc destul de greu... Și mai e și bolnav. Nu știu ce să fac cu el.

— De ce nu chemi salvarea?

— Nu vrea, se pune pe plâns și îmi înmoaie inima.

Bolnavul nu mai poate să se ridice și să umble. Peste noapte Ileana a lăsat deschisă ușa dintre cele două camere, așa îl aude dacă îi este rău sau dacă mai cere câte ceva. Zorile își arată geana în fereastră. De această dată pe suferind fierbințeala parcă l-a chinuit mai puțin, și nici Ileana n-a mai tușit atât de mult de la țigări. Bărbatul încearcă să se răsucească în așternut. Nu reușește, ridică doar capul ˗ în camera cealaltă se vede femeia, întoarsă, lungită și cu gura căscată. O strigă ˗ nici un răspuns, o strigă încă o dată ˗ degeaba. Până la prânz, nici o schimbare ˗ pe pat Ileana zace moartă, țeapănă.

Pe seară se aud două bătăi în geam și glasul Floricicăi:

— Alvițăăă!