Am fost dimineață la vot. Erau vreo cinci persoane la coadă și, cum mă grăbeam spre muncă, am zis că o să mă opresc seara. Pe la 19, când m-am întors, coada se întindea în curtea liceului. Am stat pe gânduri câteva secunde și m-am dus acasă. Era frig. Mi-era foame. Îmi ardea de-o baie caldă.

            A doua zi am dat block celor pe care i-am considerat cretini și atât. N-am chef să înțeleg nostalgia, pornirile spre mesajul X sau Y. Văd lucrurile în felul meu și n-am timp de ceilalți. Plus că mai e ceva. Foarte important! Părerea mea e aia corectă, aia reală, aia pertinentă. Și-atunci, ce treabă am eu cu ceilalți?!

            N-am răbdare. N-am avut în ziua votului, nu am pe Facebook și Tiktok. Nici în stație, când aștept tramvaiul sau la Penny, în rând spre casa de marcat.

            Mă pricep la politică, înțeleg mersul lucrurilor, știu și ceva fotbal, construcția de drumuri mi-e la degetul mic, industria aerospațială și medicina sunt semințe de scuipat pe jos pentru mine. Mă pricep la multe și n-am răbdare să dau detalii. De literatură nu mai spun. Chiar acum torn un text care o să scrie istorie.

            Serios: n-am votat. N-am răbdare să-i ascult pe cei cu opinii diferite. Nu vreau să înțeleg fenomenul surprizelor din alegeri și-i cataloghez pe toți drept imbecili.

            Apropo: cât de des auziți formula nu știu sau nu mă pricep? Mie mi se întâmplă rar, rar de tot. În preajma mea, în jurul și-n bula mea am parte de opinii ferme. Toți știu, se pricep, cunosc. Mă includ și pe mine aici. Iar constatarea poate fi extinsă. Pe net, de pildă. Văd la alții și la mine doar opinii ferme, siguranță de nezdruncinat, adevăruri capitale dezvăluite cu seninătatea unei comenzi de șaorma.

            Căci n-avem răbdare să privim și să ascultăm. Vrem cu orice preț să ne exprimăm, să deschidem gura, să zicem ceva. Să avem, dacă nu ultimul cuvânt, atunci cel mai țipător dintre ele. N-avem răbdare să învățăm, să cercetăm, să căutăm argumente. O opinie susținută e o opinie muncită. Și n-avem răbdare, prea suntem grăbiți!

            Căci suntem încărcați de frustrări personale, profesionale, generale și particulare iar veninul acestora s-a transformat în autosuficiență.

            Suntem specialiști în tot și în nimic. Iar diploma asta de doctorand în orice pleacă tocmai  din lipsa răbdării. Scriu și urlu vorbele astea pentru că nici eu n-am răbdare. Văd spinii dezbinării, căci o țară de specialiști în tot și-n nimic n-are cum să fie unită. Dar tot scriu și urlu: n-avem răbdare!

            Manipularea tot de-acolo vine. Căci pe rețelele de socializare atenția e captată ușor. Sentimentele și trăirile se transformă într-un buton. O față zâmbitoare sau una furioasă. Un clip, o poză toate îți deșartă înțelepciunea unui tratat de filozofie în câteva secunde. De ce să te mai obosești? Mai ales că filmulețul ăla e convingător. E un argument în sine, nu?!

            În teorie, internetul ar trebui să facă lumea mai bună. Ai la dispoziție atâtea informații, cunoștințe. Ce simplu e să devii mai educat, mai informat. Dar nu se întâmplă asta. De ce? ... Ați ghicit. Pentru că eu sunt deștept și știu ce spun. N-am răbdare să vă explic mai multe.

            România e țara în care educația a fost pusă pe ultimul loc. Și s-a votat în consecință de cauză. Am disprețuit și ignorat rolul învățătorului. Și s-a votat ca atare. Am visat autostrăzi, spitale, inflație de teatre. Dar fără educație, oamenii nu știu să conducă pe un drum de mare viteză. Nu știu să prevină și vor ajunge la spital doar la urgențe. Nu vor merge la teatru, nu fără educație.

            Eu n-am votat și regret. N-am răbdare să-i înțeleg pe cei care au votat diferit și regret. Simt cum viața fuge pe lângă mine și vreau să-mi las amprenta pe ceva, măcar pe-un zid amărât. Scriu în gol căci n-am soluții. Nu știu care e antidotul pentru lipsa răbdării. Nu știu ce viitor avem, nu cunosc pârghiile care ne cutremură societatea. Nu știu, vorbele astea nu le mai urlu. Le șoptesc doar. Și simt cum mușchii mi se înmoaie. Încordarea din oase pârâie. Mă relaxez. Respir și spun din nou: nu știu. Nu-s chiar atât de priceput. Și parcă privirea mi se mai limpezește. Voi câștiga așa răbdarea? Nu știu...

            Până să-mi recapăt aura de specialist, irosită pentru câteva clipe doar, mă mai întreb ceva: ce caută în Ficțiunea un astfel de articol?! Păi, avem oare răbdare cu literatura? Cu teatrul sau orice altă expresie artistică? Citim puțin, căci n-avem răbdare. Și dintre cei care citesc, mulți știu deja ce-ar trebui să scrie acolo. Ori știu c-ar face-o de o mie de ori mai bine.