Era târziu, lumea începuse să plece de la terasă. Captivat de vinul local și de seara caldă, ar mai fi rămas. Se amețise bine, dar nu cât să își piardă luciditatea. Se uită de jur împrejur, căutând pe cineva cu care să schimbe o vorbă. La masa de lângă el, o domnișoară brunetă, cu o cafea în față, răspunse privirii sale.

— Dacă mi-aș vinde pentru ceva sufletul, i se adresă fără nici o introducere, ar fi pentru talentul de muzician. Dacă aș putea cânta, aș trăi altă viață, care ar merita orice sacrificiu.

— Și cui ai adresa tu această cerere ? îi răspunse ea zâmbind.

— Cred că vorbeam la modul general, nu aveam în minte un scenariu anume.

— Atunci sunt mici șansele să se realizeze.

— Bine, atunci să presupunem că lui Mefisto, îi sări în ajutor amintirea unei cărți pe care o citise demult. Nu și-o amintea foarte clar, dar era sigur că așa îl chema pe cel care oferea împliniri în schimbul sufletului.

— Și cum vei face, în ce limbă i te vei adresa ?

— La asta chiar că nu m-am gândit. Inițiativa cred că nu mi-ar aparține. Și ar vorbi astfel încât să îl înțeleg.

— Deci tu te aștepti ca Diavolul să aibă amabilitatea de a te căuta, oferindu-ți exact ceea ce îți dorești, având în plus și politețea de a vorbi limba ta ?

Zâmbetul ei părea acum plin de ironie. Îi observă ochii sclipitori, în care se jucau mici fulgere colorate.

— Dacă aș fi băut mai puțin, poate mi-aș fi dat seama ce culoare au. Este cam târziu pentru asta. Să fiu măcar politicos. Aș putea să îi ofer un pahar de vin.

Se întoarse spre masa lui ca să comande încă o sticlă.

— Domnișoară, îmi permiteți să vă invit să bem împreună un pahar de vin ? își adună curajul să spună, mai mult bombănind de emoție.

La masa de alături nu era nimeni. Nici pe masă nu mai erau cafeaua și țigările. Se trezi din reveria alcoolică. Simțea că ceva important i se întâmplase, dar nu avea habar ce.

— Poate că acum o să apară un vrăjitor bătrân de două sute de ani, care îmi va spune că sunt bunicul lui sau un nomad care ghicește în stele, care mă va duce să vizitez Polul Nord. Sau spiritele bătrânilor din zonă îmi vor prezenta Duhul Apelor, care mă va invita la cină. Până la urmă, poate de asta am venit în această țară sud-americană, aici totul pare posibil. Poate sunt adevărate legendele care spun că lumea, aici, încă are un substrat fantastic, pe care câteodată îl poate vedea și un străin.

Privi sticla de vin, adusă între timp la masa lui, cu speranța că are ascunsă în ea cheia spre o astfel de lume fermecată. Întrebarea de mai devreme i se plimba prin minte :

— Dacă i-ai cere ceva Diavolului, în ce limbă i-ai vorbi ?

Era seară, dar vremea încă plăcută. Se pregătea să plece, coborâse la terasă doar pentru o cafea ca să o țină trează mai mult, să își verifice e-mail-urile și să mai caute în dropbox o referință. În hotel nu mergea bine internetul. A doua zi începea conferința pentru care venise și trebuia să mai verifice o dată dacă au fost schimbări anunțate în program. Urma să vorbească despre Beckett, Blanchot și ,,conversația" lor ,,infinită". Cu un interludiu despre ieșirea lui Orfeu din infern și recuperarea literaturii. Se gândea cu ușoară trufie, chiar destulă aroganță, că Blanchot i-a luat-o înainte cu vreo șaizeci de ani cu spațiul său literar. Cu aducerea poeziei din infern de către un Orfeu vinovat că a privit înapoi niște ochi imposibil de privit. Cu privirea care este imposibil de narat, pentru că este interzis a nara un asemenea eveniment. Nu erau mail-uri de la organizatori. Totul urma să decurgă ca la carte. Își copie pe foaie referința. Totul era pregătit.

Lumea pleca de la terasă, chelnerii păreau a invita ultimii oaspeți să plece, preocupați să strângă scaunele, să schimbe fețele de masă. Doar la o masă mai rămăsese un tip înalt, frumușel, cam ciufulit, complet visător ori un pic amețit de la cât alcool băuse. Părea inofensiv, dar se uita insistent împrejur, căutând probabil un umăr pe care să plângă, pe cineva cu care să schimbe o vorbă.

— Dacă mi-aș vinde pentru ceva sufletul, i se adresă el fără nici o introducere, ar fi pentru talentul de muzician. Dacă aș putea cânta, aș trăi altă viață care ar merita orice sacrificiu.

Ea rămase mută o vreme, uimită de limba în care îi vorbea. Nu era limba locului și nu era nici limba engleză. Oare de unde știuse că și ea vine tot de acolo ? Ridicându-și privirea din telefon, îi zâmbi :

— Și cui ai adresa tu această cerere ?

Ochii ei mari și verzi îl fixau curioși :

— Cred că vorbeam la modul general, nu aveam în minte un scenariu anume.

— Atunci șansele tale sunt nule. Nu vei fi un muzician.

Se ridică, dar el continuă să vorbească, încercând să o oprească:

— Bine, atunci să presupunem că lui Mefisto!

Bietul om era un pic beat, supărat că nu a reușit să compună simfonia la care a visat. Îi păru rău că fusese atât de categorică cu el, dar păstră distanța, o ușoară ironie și răceala tonului. Distrată, îl întrebă :

— Și cum vei face, în ce limbă i te vei adresa ?

El rămase cu ochii pierduți către un punct fix undeva la orizont, unde ultimele luciri roșiatice lăsate de soare se stingeau, incapabil să răspundă. Văzându-i fața mai de aproape, constată că era mai tânăr decât ea. Parcă era Stephen Dedalus după discursul de la bibliotecă în Scylla and Charybdis. Era atât de amețit încât îi căzuse capul pe masă înainte să răspundă.

Abia acum observă pe masă o sticlă goală de Trapiche roșu. Se vedea că nu are gusturi rele. Nu era nici o farfurie pe masă. Poate o fi debarasat chelnerul, nu îl observase când se așezase la masa ei. Să fi băut o sticlă de vin în loc de cină ? Dacă orice monedă are două fețe, un pahar de vin are oricâte. Nu orice vin, însă. Când știm cum să îl alegem, și în ce lumină să îl privim, cu fiecare mișcare a mâinii noastre va dezvălui o altă perspectivă. Cui arătăm jocul? Va ști să ne ghicească privirea în lumini și umbre? Vechii greci, care au știut ca nimeni alții să boteze gândurile, au numit asta parallax. Cine știe ce i s-o fi întâmplat, nu părea un alcoolic de profesie, ci doar un om lovit brusc de o ratare imaginară sau reală.

Cât de ciudat i se părea să îl întâlnească : era primul de aici care vorbea limba ei. Se ridică și în drumul spre ieșire, aproape că îl mângâie pe păr. L‑ar fi îmbrățișat pe bietul compozitor ratat. Dar se abținu și trecu mai departe, zâmbind. Gândurile și percepțiile noastre ne dezvăluie și ne ascund de noi înșine. Într-un pahar care are vinul potrivit, ele se așează în armonie, iar cuvintele ne vor vorbi într-o limbă pe care deja o cunoaștem. Chiar dacă nu am vorbit-o niciodată până atunci. Să ne privim unii pe alții. Iată un gând pe care merită să îl dăm mai departe. Oricum, el dormea. Poate era chiar Orfeu, ieșit din infern după ce o pierduse pe Euridice. Iar acum era în căutarea disperată de a recupera un alt mit. Fără să își dea seama că, de fapt, chiar a adus literatura cu el din infern. Că poate cânta. Și nu mai are, deci, nevoie de Mefisto.

Se făcuse noapte și destul de rece. Îl lăsă să doarmă cu fruntea pe masă. Auzea și ea simfonia pe care el o scria în vis. Orfeu își împlinise menirea.

Poveste scrisă la patru mâini. Firul narativ s-a împletit străbătând, electronic, drumul dintre Republica Franceză și cea de la Ploiești.