Dragă doamna profesoară, a început de curând un nou an academic, de aceea, v-aș întreba: cum este și cum poate fi descrisă viața academică de la Suceava pentru Daniela Petroșel?

Mă bucură întotdeauna începutul anului universitar. Forfota și imaginea mulțimilor de studenți ce se deplasează, mai ales haotic, cei din anul I, pe holurile facultăților sunt tonice pentru un profesor. Mai ales pentru profesorii care, după un septembrie plin de sarcini administrative, abia așteaptă începerea activităților didactice spre a-și reaminti de ce s-au făcut profesori. Energia, tinerețea și curiozitatea studenților te contaminează, mai ales că acestea depășesc contextul strict didactic al unui curs sau al unui seminar, dând notă distinctă oricărui spațiu universitar. Iar a lucra cu tinerii, a le asculta întrebările și a-i asista în micile sau marile lor descoperiri, a-i urmări cum progresează sau cum eșuează, cu naturalețea specifică vârstei, reprezintă, probabil, unele dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți face. Cât privește viața academică, ea este densă în activități diverse disciplinar, științifice și studențești, ilustrând, în cele din urmă, un dinamism ce coagulează comunitatea academică din Suceava.

Sunteți una dintre cele mai prețuite profesoare universitare din țară, un nume de referință în teoria literară românească. Ați scris despre postumanism, parodie, ficțiunea metodelor critice, kitsch ș.a. Care dintre aceste teme considerați că e mai puțin studiată, în studiile literare românești? Despre care dintre ele vreți să mai scrieți?

Aveți o părere prea bună despre mine, mi-e greu să mă recunosc în aceste catalogări. Cât privește celelalte aspecte, numeroase secvențe din literatura română pot fi readuse în atenție prin noi perspective metodologice, tocmai de aceea am și încercat să fac acest lucru în volumele mele. Cred în noutatea ideii critice, nu atât în flamboaianța stilului critic alimentat frecvent de reciclarea unor opinii interpretative existente deja. Asocierea textului românesc cu aparate critice străine mi s-a părut fertilă și a scos la iveală zone interpretative ce altfel ar fi rămas nedescoperite. În egală măsură, cred cu tărie în adecvarea aparatului conceptual la text, nu în siluirea metodologică a literaturii pentru ca aceasta să se așeze cuminte în tiparele rigide ale interpretării, fie ea și una la modă.

Există studii românești de referință despre fiecare dintre temele tratate și de mine. Poate doar kitschul, cu excepția volumului scris de Ștefan Cazimir, a fost dezavantajat, fie prin absența unor studii care să evidențieze flexibilitatea și profunzimea acestui concept, fie prin lecturi excesiv de ideologizate.

Abia aștept să încep documentarea pentru un volum despre manifestările comicului în literatura română. Avem un filon umoristic, ironic, satiric etc. bine reprezentat în literatura noastră și cred că s-ar putea contura un studiu substanțial pe această temă. Eventual, să văd cum și dacă se mai poate râde, care ar mai fi subiectele generatoare de comic într-o societate ce se află în plin proces de recartografiere a noilor stereotipuri și teme tabu. Apoi, cred că râdem prea puțin, ne jucăm prea puțin cu acest comic latent din realitățile noastre. Îmi și imaginez cât de încântați ar fi studenții mei – deja le-am luat puțin pulsul în legătură cu acest lucru – să vină la un curs în care corpusul să fie reprezentat de snoave sau epigrame, dublate neapărat de niște fragmente de text în care ironia își etalează apertura filosofică.

În funcție de ce criterii vă alegeți subiectul de cercetare? Ce vă interesează în mod special când îl abordați? Ce vă preocupă în receptarea fenomenului literar?

Am fost întotdeauna atentă la diacronia fenomenelor literare, de aceea dimensiunea sintetică domină abordările mele. Nu atât să detaliez o secvență sau opera unui autor, cât să văd devenirile, adesea contradictorii, ale aceluiași fenomen literar. Iar aceste lecturi istorice mi-au oferit informații asupra mutațiilor formelor și conceptelor literare, dar, mai ales, asupra metamorfozelor definirii lor. Mărturisesc că citesc teorie literară cu aceeași fascinație cu care citesc literatură, ba mai mult, uneori mă suspectez că, la un moment dat, mi-ar putea deveni suficientă teoria, eventual receptând-o prin complicate strategii de ficționalizare. Îmi place să plonjez în lumi conceptuale, să urmăresc înlănțuirile de argumente și stratificările accepțiunilor, polemicile specialiștilor și rafinamentul demonstrației teoretice.

Privind în urmă, am fost norocoasă să-mi iasă în cale câteva teme de cercetare ce s-au dovedit fertile în înțelegerea unor secvențe ale literaturii române. Volumul despre parodie mi-a permis să construiesc o istorie a literaturii române în altă cheie, căci prefacerile discursului parodic ilustrează inclusiv sensurile diferite date literaturii, în trecerea de la epopeea eroi-comică a lui Ion Budai-Deleanu la cea postmodernistă a lui Mircea Cărtărescu. Studiul despre postumanism și imaginarul tehnologic din literatură, rezultat dintr-un proiect interdisciplinar de cercetare postdoctorală, mi-a oferit ocazia să condensez direcții noi de cercetare, extrem de ample, ce s-ar cere extinse în multe alte volume complementare, subsumate literaturii science-fiction românești, noilor forme de literatură electronică sau specificului lecturii textului digital.

La care dintre cărțile scrise până acum ați întâmpinat cele mai mari provocări? De ce?

Atât volumul Era mașinii. Despre postumanism și imaginarul tehnologic în literatură, cât și studiul despre kitsch, Kitschul. Funcții literare, disfuncții culturale¸ au fost cărți cu un proces de redactare destul de dificil, fiecare, din pricini diferite. Volumul coagulat de ideea relației dintre literatură și tehnologie s-a lăsat destul de greu modelat ca volum unitar. Era rezultatul unui proiect de cercetare postdoctorală, se aștepta ca rezultatele să fie articole, evident indexate BDI, tocmai de aceea pericolul fragmentarismului plana destul de supărător asupra acestui volum. Totuși, are meritul de a readuce în spațiul critic literatura science-fiction românească – chiar dacă m-am ocupat doar de câteva texte, scrise mai ales în perioada 1948-1965 –, de a problematiza două concepte, Postumanismul și Transumanismul, sau de a pregăti puțin terenul teoretic pentru receptarea formelor literaturii electronice. În cazul volumului despre kitsch, dată fiind atât complexitatea interdisciplinară a termenului, cât și suita de sensuri preponderent peiorative, în primul rând au fost dificil de ordonat, separat, intersectat, suprapus etc. discursurile teoretice. În al doilea rând, marea provocare a fost să apropii acest concept, încărcat de multe păcate estetice și etice, de autori ai literaturii române, iar acest lucru să nu stea sub semnul mutilării interpretative, ci al multiplicării perspectivelor critice.

În "Kitschul: funcții literare, disfuncții literare", analizați șapte forme deformate, fiecare considerată reprezentativă pentru o anumită manifestare specifică kitschului: Titu Maiorescu, Dimitrie Bolintineanu, I. L. Caragiale, Ion Minulescu, "Adam și Eva" de Liviu Rebreanu, A. E. Baconsky și "Femeia în Roșu". În mod autentic, analiza dumneavoastră transgresează diferite paradigme și autori, oprindu-se în postmodernism, întrucât ,,e aproape imposibil de pus punct unui studiu despre kitsch". Totuși, din literatura română contemporană, ce alt autor/volum ați integra în demersul dvs.? De ce?

Aș fi vrut să urmăresc mai mult formele kitschului în literatura română postmodernă, fie ea poezie sau proză. Aș fi găsit acolo o dimensiune complementară direcțiilor deja incluse în lucrare, o folosire a kitschului drept instrument de critică politică, sau, mai interesant chiar, ca mijloc de a atrage atenția asupra unei lumi în prefacere – și mă gândesc acum la proza scurtă a lui Mircea Nedelciu –, surprinsă într-un moment de trecere de la rural la urban, experimentând deruta identitară și fiind victimă a debusolării axiologice.

Mi-a plăcut foarte mult această carte substanțială și fermecător scrisă, care a generat un tip nou de receptare asupra kitsch-ului. Ne spuneți că acesta nu e doar o categorie sau un simplu concept, ci una dintre realitățile culturale ale epocii în care trăim. Kitsch-ul, încotro? În ce direcție credeți că se va duce acest concept și deopotrivă realitate culturală, în anii următori?

E greu de spus care va fi destinul kitschului. Ca și alte concepte, mi se pare că își pierde centrul teoretic tare și se reinventează prin relativizarea criteriilor constitutive. Este suficient, din nou, să vedem cât de mult își schimbă profilul în trecerea de la epoca modernă la cea postmodernă. La nivelul formelor (anti-) culturale, își va pierde stridența, eventual aurită, și, salvat de nostalgie și ironie, se va așeza într-un colaj mai amplu, constituit și după cerințele societății de consum. Din nou, nu atât produsul kitsch îngrijorează, cât realitățile sociale și un tip de mentalitate ce îl face posibil.

​

Și, apropo de receptare, cum se raportează studenții dumneavoastră la kitsch?

Mi se pare foarte important să educăm studenții să vadă valoarea estetică, dar, la fel de important, să înțeleagă de ce unele cărți nu merită citite. Nu doar din exemple pozitive învățăm, ci, poate chiar mai mult, învățăm prin disecarea antimodelelor, a etalării clișeelor de scriitură și a personajelor stereotipe, a cultivării insistente a înduioșării cititorului prin atragerea lui în zona călduță a sentimentalismului. Da, sunt conștientă că valoarea estetică este o idee ce ține de altă paradigmă critică, că este legitimată sau manipulată istoric sau că actualitatea nu mai validează în aceeași măsură lecturile estetice. Dar, în egală măsură, griul nu este întotdeauna o soluție și un semn de rafinament critic, uneori e nevoie să vedem că unele lucruri sunt pur și simplu albe, iar altele, negre.

Coordonați foarte multe lucrări de cercetare. Ce teme și scriitori sunt de interes pentru studenții dvs.? Kitsch-ul ar fi una dintre ele?

Dacă ar fi să am în vedere strict interesul studenților și al masteranzilor, aș spune că aceștia sunt interesați mai ales de subiecte din sfera postumanismului; fie că vorbim de diferențele dintre lectura textului tipărit și lectura textului digital, de identitatea virtuală sau de reprezentări ale postumanului în texte science-fiction din literatura română, studenții consideră că aceste subiecte sunt mai aproape de specificul vremurilor în care ei trăiesc. Se regăsesc în această paradigmă a melanjului de uman și tehnologic, își recunosc și investighează cyborgizarea metaforică.

Cât de mulțumită sau nemulțumită sunteți de receptarea cărților dvs.?

Sunt mulțumită, chiar plăcut surprinsă de popularitatea cărților mele, mai ales că eu nu sunt un autor care să fie atent cu promovarea studiilor pe care le-a publicat. Faptul că volumele au primit recenzii entuziaste din partea unor cronicari ce nu fac parte din cercul meu de cunoscuți – e cazul studiului Ficțiunea metodelor critice sau al celui despre kitsch –, precum și faptul că am fost invitată, spre totala mea surpriză, să primesc premiul ,,Ion Hobana" al Uniunii Scriitorilor, filiala București, pe anul 2015, pentru volumul Era mașinii. Despre postumanism și imaginarul tehnologic în literatură, sunt semne că aceste cărți circulă și sunt apreciate de specialiști.

Inventivă și adeptă declarată a argumentului solid, ați rămas printre puținii teoreticieni din domeniul artei literare, care nu pune preț pe promovare, din care cauză teoriile dvs. au și intrat într⁠-⁠un soi de ,,folclor" al exegeticei literare, în sensul că multă lume vă citează fără sursă. Vă rog să ne povestiți mai multe despre refuzul dumneavoastră de a vă promova.

Vă sunt profund recunoscătoare pentru acest cumul de laude; dar mă tem că aveți o părere prea bună despre mine și despre importanța mea în spațiul critic actual. Nu este vorba de un refuz, căci asta ar însemna o declarație ideologică tare. Pur și simplu așa s-au așezat lucrurile, nu am avut întotdeauna ocazia sau timpul necesar să îmi promovez cărțile. Ele au fost publicate la edituri naționale cu vizibilitate și, dacă au fost cercetători interesați de aceleași teme ca și mine, sigur au aflat de existența lor. Oricum, am considerat întotdeauna că studiile pe care le publicăm sunt precum copiii noștri: îi creștem cât de bine putem – m-am amuzat să observ că am scris câte un volum cam tot la șapte ani – și îi trimitem în lume să vorbească despre ei și despre noi, fără a le netezi noi înșine prea mult drumul.

Pe de altă parte, chiar dacă știu că este un tip de activitate pe care orice cercetător serios o face, nu mă simt confortabil să-mi promovez publicațiile. Sunt destul de autocritică, centrată mai ales pe ce aș fi putut face mai bine, și mi se pare că promovarea are un miez tare de laudă de sine. O fi de vină educația primită – aparțin unei generații în care modelele de parenting nu erau orientate exclusiv pe consolidarea stimei de sine a copilului –, căci părinții mei mi-au inculcat adânc ideea că lauda de sine are mirosul mediocrității. Pe de altă parte, suntem prinși între dorința noastră de a face și de a schimba lucruri și conștiința relativității acestor lucruri. Când predai vreme de douăzeci de ani (și) un Eminescu-poet al deșertăciunii universale – oameni și civilizații –, când pătrunzi în universurile pustiite ale imperiilor de altă dată ce plutesc în imperiul unei raze, ceva din toată această gândire se înrădăcinează în tine și trăiești cu mult mai multă seninătate spectacolul zădărniciei umane. Și, ca să mă afund și mai mult în zona prețios-livrescului, dacă lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, de ce ai mai crede în promovare? Cinis/pulvis et umbra sumus....

Se poate vorbi despre viață literară fără diversitatea opiniilor? Mai putem vorbi despre polemici constructive? Cum ați caracteriza lumea literară de azi?

Este foarte greu să faci o caracterizare a vieții literare când, și spun asta și în glumă, dar și serios, locuiești la Suceava. Depărtarea de vacarmul vieții literare vine cu avantajele decantării și ale obiectivității; dar și cu evidentele limite ale periferiei. Istoria literaturii se scrie, mai întotdeauna, în altă parte, și tot acolo se fac și jocurile de putere a(le) literaturii. Și afirm asta cu mare împăcare, căci simt că altcineva – de fiecare dată un altul sau o alta – poartă și luptele mele, iar pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Tocmai pentru că trăim o diversitate de opinii, inclusiv opiniile mele primesc voce, chiar dacă, cel mai frecvent, este vocea altuia. Avem în continuare fascinante polemici constructive, elegant construite argumentativ, cu o tensiune bine ținută în frâu și de înaltă ținută academică.

Care este viziunea dumneavoastră despre mersul ficțiunii literare? Este o soluție evadarea de la exegeză spre statistică, de exemplu?

Într-adevăr, s-au schimbat mult în ultimii ani instrumentele criticii literare. De la lecturile impresioniste am ajuns la cele cantitative. Saltul e brusc – nici măcar literatura nu a ținut întotdeauna pasul cu cercetarea literară –, iar sentimentul meu este că, dar se prea poate să mă înșel, am sărit o etapă. Am ars tocmai etapa ce a dus Occidentul spre studiile cantitative, o etapă ce ar fi privilegiat, dorit moment!, tocmai Teoria. Mă tem că la noi se cântă prohodul Teoriei, fără ca ea să devină cunoscută, fără să fi avut prilejul să-și facă (măcar) o familie, fără să fi avut timp, instituțional, să trăiască. Să formeze catedre, școli și adepți care, extenuați fiind apoi de prețiozitatea și ineficiența ei, să o declare defunctă. Altfel, o dată în plus, ardem etape necesare, doar spre a ne sincroniza.

Ce carte de ficțiune și/sau de teorie se află în admirația dumneavoastră permanentă?

Idolii sunt idoli tocmai pentru că îi poți abandona din când în când, doar spre a te întoarce la ei cu sporită smerenie. Îmi place simplitatea și profunzimea (ei), de aceea e greu să selectez un singur text literar, dar cred că mă întorc în mod constant la două coordonate ce unesc mai mulți autori: literatura generos numită sapiențială și cea construită în cheie umoristică, ironică sau, ca să folosesc un termen mai cuprinzător, comică. E important să trecem prin viață beneficiind de modele de gândire tari și puternic interogative – un Marc Aurelius, Gânduri către sine însuși –, dar la fel de important, poate chiar mai important, este să facem acest lucru cu seninătate și cu un sănătos sentiment de ironie și autoironie, tocmai de aceea, poezia lui Marin Sorescu mi se pare, în egală măsură, un reper. Mă fascinează livrescul per se și gratuitatea jocurilor literare, tot atât de mult cât îmi place ca o carte să contureze și niscavai învățături morale. Cât privește teoria critică, am mare admirație pentru Teoria literară. O introducere, a lui Terry Eagleton, nu doar din punctul de vedere al profesorului de literatură și al autoarei unui volum despre metode critice, ci și ca simplu cititor, fascinat de claritatea ideilor, de refuzul refugierii într-un discurs prolix și a toate împăciuitor și, mai ales, de faptul că un volum de acest fel a putut fi un best-seller. La fel, mi-e greu să-mi imaginez un studiu mai bun de teoria literaturii – și mă mir că nu apare în toate bibliografiile acestei discipline – decât volumul lui Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier. Cred că toate fenomenele foarte complexe – de ex. cum funcționează literatura – pot fi și trebuie să fie traduse într-un limbaj simplu.

Ce vă preocupă în momentul de față? Ce scrieți?

Știu că poate părea ciudat ceea ce vă spun, dar, deși predau de peste douăzeci de ani opera lui Eminescu, am scris extrem de puțin despre el. După studiile esențiale, din trecut și din contemporaneitate, e foarte greu de scris ceva nu care să rivalizeze, dar care să fie mai mult decât reiterarea acelorași idei critice. Despre Eminescu nu poate scrie oricine și e nevoie de multă reverență critică spre a te apropia de opera lui. Și totuși, într-o dimineață, când citeam fascinantul tom al lui Alberto Manguel, Istoria lecturii, am găsit un pasaj din Sfântul Augustin, ce descria chiar starea de lectură întrupată a îngerilor și ceva îmi suna foarte cunoscut acolo. Era, de fapt, chiar condiția de seninătate divină a îngerilor din paradisul imaginat de Dan-Dionis și, deși analizez de mulți ani acest text la seminar, pentru prima dată mi-a devenit foarte clar că nu e vorba doar despre avatarurile fantasticului și toposul manuscrisului ezoteric ca obiect fantastic, ci despre fascinanta lume a lecturii, despre întrupările și dedublările cititorului, despre călătoriile în timp și spațiu pe care orice act de lectură le presupune. În sfârșit, pare că s-a deschis o poartă spre opera lui Eminescu, dar o să văd de am vreo șansă să și intru pe ea. E prea devreme să afirm că mi se vor confirma intuițiile critice, se prea poate să existe deja studii serioase dedicate problematicii, voi vedea cum, cât și dacă se va coagula o perspectivă interpretativă personală, dar deocamdată savurez emoția descoperirii.