Cea mai mare crimă, așa e relatată știrea. Totul a început într-un parc industrial, un spațiu uriaș cu zeci de hale. Funcționau acolo ateliere auto, făbricuțe, chiar și o biserică privată.

Maximilian închiriase un depozit pe care l-a transformat în cantină. Gătea meniuri simple, dar căutate. Îl vedeam în pauze cum privea gânditor printre halele vopsite în culori diferite. Alteori veghea grătarul, căra saci, mătura. Nu dădea impresia unui om obosit fizic, ci mai degrabă apăsat de responsabilități.

Era bucătar, contabil. Avea încă trei angajați și afacerea mergea bine. Numele ăsta, Maximilian, fusese ales de maică-sa. Un nume important, prima ta responsabilitate, decretase ea.

Femeia îl crescuse singură, iar viziunea ei despre educație era aparte. Pe la trei ani i-a prins degetele în ușă ca să-l învețe să fie grijuliu. Apoi l-a ars în flacăra aragazului ca să înțeleagă pericolul. Și câte altele!

Responsabilitatea principală era însă grija pentru maică-sa. Ea se sacrificase pentru el, iar roata urma să se întoarcă rapid. Cum femeia s-a spânzurat, asta i-a arătat lui Maximilian că nu se ridicase la nivelul așteptărilor.

De-a lungul vieții a avut câteva diagnostice psihiatrice. Își găsea greu locul și nu se destăinuia celor din jur. Doar gătitul îl liniștea, iar laudele îi arătau că această responsabilitate e de nivelul său.

Avea deja cantina din parcul industrial de patru ani. Nu mai lua tratament și lucra mulțumit. Pregătise singur bucătăria și în spatele unui perete fals ascunsese un recipient metalic. Înăuntru erau 200 de miligrame dintr-o otravă puternică. Dacă într-o dimineață ar fi desfăcut șuruburile, ar fi scos cilindrul argintiu și l-ar fi turnat în oale, și-ar fi otrăvit mortal toți clienții.

Asta era cea mai importantă responsabilitate și îndeplinirea ei îi dădea putere. Avea grijă de atâția oameni, le gătea din suflet. Și îi ferea de pericolul ascuns în perete.

Dar a venit accidentul. Acolo funcționa și o biserică privată, am mai zis, cu un pastor care semăna a gazdă de talk-show. Individul ăsta fugea de responsabilități într-o mașină scumpă. Uneori, beat și drogat. Într-o cursă de felul ăsta a văzut chipul Necuratului în cantină. A spulberat-o iar locul părea bombardat, deși n-au fost răniți.

Pastorul a fost arestat imediat. A urmat Maximilian. Localul său funcționa fără autorizații. Ca multe afaceri din zonă, dar presa era călare pe subiect, așa că s-au luat măsuri drastice.

După încă o zi, printre dărâmături, a fost găsit recipientul cu otravă. Abia atunci știrea a explodat cu adevărat. Erau trei variante: căzuse din mașina pastorului, era ascuns în cantină sau îl plantase cineva după accident. Misterul făcea deliciul presei.

Mi-ar plăcea să spun că Max a fost responsabil și a recunoscut. De fapt, a refuzat orice declarație pe subiect. Și apoi s-a spânzurat în toaleta penitenciarului.

Copilăria, imaginea mamei, problemele sale. Toate le-am adunat din declarațiile lui și din fișele medicale. Otrava ca responsabilitate o adaug strict ca ultima piesă a unui puzzle uriaș. N-a lăsat bilet de adio, nu mi-a mărturisit-o în celulă. Dar așa interpretez eu viața și întorsăturile ei, fapte care oricum nu pot fi adunate într-un jurnal de știri. Și o minte hâdă caută echilibrul și-l inventează la nevoie. Iar viciile colcăie și la amvon.

Normal, urmăresc iertarea, dar nu ca în vechile mele predici. Sunt oameni cu tăieturi deschise pe suflet, îi știu, eu le-am întins cuțitul. Și dacă vor ierta, poate ne vom vindeca toți.

Presa încă vuiește despre subiect. Cea mai mare crimă posibilă.