Laura Vasiliu e actriță la Teatrul Nottara, iar noaptea, după spectacol, obișnuiește să facă o plimbare până la Piața Romană, unde eu o aștept cu o floare de crin. Dar nu știu cum se face că, de fiecare dată, trece pe lângă mine fără să mă observe, pierdută în visele ei, shakespeariene. Totuși, continui să stau acolo, lângă ASE, pierdut în narcoza unei flori care mi se pare înrudită cu ea.

Dragă Laura Vasiliu, ai jucat recent într-un film de top: povestește-ne despre film!

Este vorba despre filmul "Trei km până la capătul lumii", în regia lui Emanuel Pârvu.

Filmările au avut loc în Delta Dunării, la Sf. Gheorghe și la Dunovat, într-un decor ce îmbină frumusețea genuină a naturii cu senzația de deșertăciune și uitare pe care ți-o dau casele și pământurile părăsite (Dunovat). Tot acest decor putea fi un film în sine, pentru că nu te puteai opri să nu îți imaginezi cum arătau casele atunci când erau calde, luminate, pline de oameni și înveselite de copii.

Eu joc rolul unei mame de adolescent de 17 ani, care nu poate accepta și nici înțelege ce i se întâmplă copilului ei. A fost o partitură grea, deci frumoasă, pe care într-un fel, o așteptam.

Am avut o perioadă de repetiții foarte interesantă. Mă așteptam să parcurgem textul și să desfacem scenele așa cum obișnuim la teatru. Ei bine, nimic de felul ăsta. Discutam despre lucruri legate de subiect și de film în general și eventual abia ciupeam dintr-o scenă, pentru ca imediat să ne oprim cu un fel de sfială. Era ca și cum priveam la personaje sau la secvențe de după o perdea, neîndrăznind să deranjăm povestea care se derula acolo. Atunci am înțeles că regizorul își dorea să protejeze acel ceva ce urma să se nască, dar care cumva exista deja.

După această perioadă, sprijinindu-mă pe indicațiile lui Emanuel, am creat o mamă care încearcă să-și salveze copilul așa cum știe ea, așa cum poate, cum crede că îi e bine și de folos băiatului. Greșelile și stângăcia în acțiuni, acceptarea unor soluții exagerate și radicale, pe alocuri hilare și puerile, însăilează un personaj gata să se lupte cu morile de vânt ale lui Don Quijote. Înfrângerea mamei, așteptată, presupusă de la început, îndreptățită marchează destrămarea unei lumi, cu credințele și naivitățile ei.

Premiera la București a fost cu multe emoții, deși văzusem deja filmul. Totuși, în timpul proiecției, m-am văzut pe ecran, pentru prima dată în carieră, ca pe un personaj integrat în acel mediu, aparținând lui și deloc mie însămi. Atunci am simțit că personajul meu, deși închis în acea lume, este perfect liber. Poate să facă lucruri bune sau greșeli majore, poate să tacă prelung sau să vorbească neinteligibil, nimic și nimeni nu-i poate nega existența.

Cum te raportezi acum la rolul care te-a făcut celebră și la filmul lui Mungiu?

Rolul din 4,3,2 îmi este foarte drag și tot ce e legat de acest film mi-a rămas undeva în suflet. Cred că filmul lui Cristian Mungiu mi-a deschis multe porți, așa cum a anticipat chiar el în timpul filmărilor, și cred că întâlnirea cu un asemenea regizor, la început de drum, este mană cerească pentru orice actor.

Atunci când joci într-un film foarte premiat, de largă audiență, te aștepți să se lege în continuare noi și noi proiecte de care să se lipească alte colaborări și așa mai departe. Ei bine, în cazul meu nu s-au înlănțuit proiectele, ci mai degrabă au gravitat în jurul acestei prime reușite.

Mă bucur că am putut fi iar pe ecranul de la Palais de Festival de la Cannes, e grozav să ne fie recunoscută și apreciată muncă și sunt fericită că România, prin regizorii ei talentați, este atât de prezentă la marile festivaluri ale lumii.

Ce personaj de film, jucat de tine, se află pe primul loc în topul tău? Cum l-ai juca azi?

Dintre personajele de film pe care le-am jucat, cred că tot o mamă ocupă primul loc în inima mea. Este vorba despre Nadia, din filmul irlandez Milo. Am experimentat acolo atâtea forme ale disperării, că nici nu mi-am dat seama că aceasta poate fi atât de nuanțată. Jucam deci mama unui copil cu o boală foarte rară care fuge de acasă, timp în care boala se manifestă și lui îi crește păr pe tot corpul.

Astăzi, cred că aș avea în plus pentru acest rol experiența de mamă.

Ce poți să ne spui despre stagiunea actuală de la Nottara? La ce spectacole ne inviți?

A început stagiunea la Teatrul Nottara, s-au montat multe spectacole noi, valoroase.

Tocmai am avut premiera spectacolului "Dincolo de tandrețe", în regia Sânzianei Stoican, o regizoare talentată, foarte atentă și delicată cu actorii și cu personajele pe care aceștia le întruchipează.

Alte producții în care sunt și eu ar fi: Sonată de toamnă în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, piesa mea de suflet, apoi O haită de sfinți, regia: Vlad Zamfirescu, Efecte colaterale, tot în regia lui Vlad Zamfirescu și Fazanul, regia Alexandru Mâzgăreanu.

La Arcub, am un spectacol despre abuzurile asupra femeii, Respiro – Vacanță pe acoperiș, în regia Corinei Dragomir, în care, împreună cu un grup de actori foarte talentați, facem puțin haz de mult necaz.

Și o întrebare mai trivială: ce tip de pălării preferi? Ce crezi despre pălării? Ori nu-ți plac pălăriile?

Îmi plac foarte mult pălăriile elegante, feminine și mă avantajează cele cu boruri largi și cele extravagante.

Aș fi foarte încântată să se mai poarte pălării în viața de zi cu zi sau măcar la evenimente. Mi se par un semn de distincție și rafinament și mă poartă cu gândul la regalitate. Toți putem fi regi, regine sau prințese cu pălării imaginare, dar cu noblețea în purtări și gânduri.

Eu mă mai bucur totuși de această frumoasă modă a pălăriilor în spectacole.

Ce scenă (film/teatru) dintre cele jucate de tine s-ar afla pe primul loc? Ce ți-a oferit? Ce ai apreciat în jocul tău?

Am în minte o scenă comică din spectacolul Don Juan de Molière, regizat de Laurian Oniga, în care jucam o țărancă. Ce aveam de făcut era destul de greu, dar definea perfect personajul. Era totul nemișcat, eu și celălalt țăran trebuia să ne uităm în zare, să purtăm un dialog într-un ritm foarte lent, fără să ne privim. Era ca și cum timpul se oprise în loc pentru cei doi, zilele toate semănau una cu alta, iar în ochi li se vedea golul, pustiul nemărginit. Pierrot suferea din dragoste pentru Charlotte, dar într-un fel foarte personal, ca și cum ar fi tranchilizat. Iar ea mesteca rar un fir de iarbă.

Pot să spun că cele 2 personaje erau delicioase și aveau multă poezie în prostia lor. Sigur că totul contrasta cu scena în care apărea Don Juan, care era fascinant de iute în gândire și acțiune.

Am apreciat în jocul meu puterea de nu face nimic și de a transmite totul. În asta e foarte mult meritul regizorului și al unui partener plin de farmec și de o mare sensibilitate, George Bonceag.

Dar dintre personajele negative (literatură/film/teatru) – există unul uimitor, complex, care îți stârnește admirația?

Mă intrigă și mă provoacă Stavroghin din Demonii de Dostoievski. Aș fi încântată să am ocazia să îl studiez în cadrul unui proiect.

Oare cum poate cineva înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe, farmec, minte să poarte atâta ură față de oameni, să fie atât de asumat demonic, ajungând în incapacitatea de a se putea ierta vreodată?

Spune-mi ce locuri din București îți plac, ce locuri din lume se află pe primele locuri?

Eu nu sunt născută în București, doar sunt nevoită să stau o perioadă aici din cauza meseriei.

Am totuși câteva locuri dragi. Îmi place la noi acasă în grădină, (o grădina îngrijită cu multă dragoste de soțul meu), să ne alergăm cu fetița mea și copiii din vecini, să ne întindem în iarbă și chipurile să citim (nu reușim niciodată prea mult). Mi-e dragă mănăstirea Radu Vodă, unde obișnuiam să merg cu Anastasia mea de când era bebeluș și să ascultăm slujba în curte.

Atât cât am văzut eu din lumea asta mare, m-am atașat de Cetatea Ierusalimului cu potecile înguste, pietruite, unde aleargă cei care răspândesc în cetate Sfânta Lumina de Paști, cu zidurile ei groase care ascund povești de mii de ani, cu Sfântul Mormânt unde harul te umple de bucurie și de sens, îmi place pe Marea Galileei la răsărit și apus, îmi place să călătoresc pe Nil, iubesc vasele de croazieră, plimbările printre fiordurile norvegiene, țărmul și verdele strident ale Irlandei, Veneția în întregime, Coasta de Azur toată, Palatele, Ermitajul, Luvru, Versailles, Prado și multe alte locuri care m-au uimit și fericit.

Mulțumesc pentru întrebare, pentru că toate aceste locuri le-am revizitat în gând!

Zi-mi o carte pe care ai citit-o recent

Zavaidoc în anul iubirii de Doina Ruști – încântătoare și cuceritoare ca personajul pe care îl creează.