Ce pot avea în comun un roman scris în secolul al XIX-lea și o povestire scrisă în secolul următor? Ei bine, la prima vedere, nimic, mai ales dacă ținem seama că primul autor a fost francez, iar cel de-al doilea este american. Primul și cel mai credibil răspuns care ne vine în minte este cel legat de paradigma estetică din care fac parte cele două scrieri, fiind așadar necesar să întreprindem o scurtă caracterizare a celor două.

Gustave Flaubert, autorul unuia dintre cele mai cunoscute romane franceze ale tuturor timpurilor, Madame Bovary, textul care l-a forțat chiar să admită "madame Bovary c’est moi", pentru a evita un imens scandal, aparține curentului realist. Însă, în același timp, autorul este considerat a fi unul dintre precursorii romanului modernist. Alături de Stendhal, precum și de autorii ruși Tolstoi și Dostoievski, Flaubert a intuit impasul în care începea să alunece romanul de factură mimetică, produs al realismului de tip balzacian. Scriitorul francez este primul creator pentru care literatura devine problematică, înnoind arta romanului prin utilizarea tehnicii contrapunctului, a simultaneității în percepția fenomenelor, răsturnarea ierarhiei tradiționale dintre narațiune și descriere, grija excesivă acordată stilului etc. (Gheorghe Glodeanu, p.23), așadar scrierile lui, deși realiste în mare măsură, s-au preocupat, atât cât a fost posibil la acea vreme și de psihicul personajelor sale, nu doar de acțiunile exterioare ale acestora. "Doamna Bovary: pentru prima oară, un roman e gata să să-și asume cele mai înalte exigențe ale poeziei (intenția de "a căuta dincolo de orice frumusețe"; importanța fiecărui cuvânt particular; intensa melodie a textului; imperativul originalității aplicat fiecărui detaliu) (Milan Kundera, 180).

Începutul romanului pare a fi o narațiune homodiegetică, "ne aflam în sala de studiu [...], începurăm să repetăm lecțiile" (Gustave Flaubert, p.11), dar după câteva pagini cititorul alunecă lin într-o povestire de tip heterodiegetic, în cadrul căreia aflăm pe parcursul a câtorva zeci de pagini despre Charles Bovary, unul dintre cei mai blânzi și prea creduli dintre personajele literaturii universale. De aici desprindem un alt detaliu care s-ar putea opune "clasicului" realism. Știm prea bine că o scriitură realistă ne introduce protagonistul sau protagonista din primele pagini, pe lângă ancorarea spațio-temporală făcută cu ajutorul descrierii detaliului semnificativ. Însă în romanul lui Flaubert, doamna Bovary apare ulterior, când încă nu se numea Bovary. "O tânără, în rochie de lână merinos albastră, garnisită cu trei volane, apăru în pragul casei ca să-l întâmpine pe domnul Bovary" (Gustave Flaubert, p.22).

Aceeași tehnică este întâlnită și în Anna Karenina a lui Tolstoi. Revenind la Flaubert, descoperim rapid faptul că Emma Bovary, în ciuda statutului său oarecum inferior de femeie a secolului XIX, care primise o educație la mănăstire și se aștepta ca ulterior să devină "soția și mama" perfecte, este un personaj unic în literatura franceză și universală, aproape că o putem pune în oglindă cu Don Quijote a lui Cervantes. La vârsta adolescenței, între zidurile reci ale mănăstirii, Emma descoperă pasiunea cititului, care o va însoți până la finalul vieții. Este o visătoare care își dorește să locuiască în castele, sprijinindu-și bărbia în palma albă, în așteptarea cavalerului său: "Ar fi vrut să trăiască într-un conac vechi, precum castelanele cu rochii cu talie înaltă, care, sub trefla ogivelor, își treceau zilele cu coatele pe pervazul de piatră și bărbia în mâini, privind cum apare din adâncul câmpiei un cavaler cu pană albă, în galop pe un cal negru" (Flaubert, p.42). Până aici, nimic nu ar fi ieșit din tiparele vârstei adolescentine. Dar reveria Emmei se transformă într-o continuă nostalgie după o viață pe care nu ar fi putut să o aibă, nici măcar dacă ar fi provenit dintr-o familie cu posibilități materiale ridicate, din simplul motiv că ea visa la o epocă demult apusă, aflată într-o antiteză evidentă cu puritana Franță a vremurilor sale. "Încă și mai târziu, pentru Emma Bovary orizontul se restrânge în așa măsură, încât seamănă cu o îngrădire. Aventurile se află de cealaltă parte, iar nostalgia e insuportabilă. În plictisul cotidianului, visurile și reveriile câștigă în importanță. Infinitul pierdut al lumii exterioare este înlocuit cu infinitul sufletului" (Milan Kundera, 17).

Cărțile ieftine și destul de neinspirate pe care le citește, fără a încerca să le înțeleagă sensul profund, vor conduce la drama de mai târziu. "Și Emma voia să afle ce se înțelegea exact în viață prin cuvintele fericire, pasiune și beție, care i se păruseră atât de frumoase în cărți" (Gustave Flaubert, p.39).

Din punctul meu de vedere, asta nu înseamnă că Emma nu este un personaj inteligent, ci dimpotrivă. Dacă ar fi reușit să-și înfrâneze pornirea nostalgică în care se afundă cu fiecare pas, probabil ar fi găsit cu siguranță un sens pozitiv și al vieții cotidiene în care trăiește. În schimb, este un personaj cu adevărat tragic, în comparație cu Don Quijote și asta fiindcă bărbatul trăiește o perioadă, rupt de realitatea sa, aventura în care pleacă fără a se gândi la consecințe. Emma în schimb, este conștientă tot timpul că se află cu un picior în propria fantezie și cu unul în realitatea plictisitoare a vieții cotidiene și mai știe că nu va fi niciodată posibil să le aibă pe amândoi veșnic, dar nici că va putea renunța la una dintre cele două definitiv, deși nici propria fantezie nu o face fericită:

"Primele luni după căsătorie, plimbările călare în pădure, vicontele care valsa și Lagardy care cânta, totul i se perindă prin fața ochilor... Dintr-odată, Léon i se păru la fel de îndepărtat ca și ceilalți.

–Totuși, îl iubesc, își spunea ea.

N-avea importanță. Nu era fericită, nu fusese niciodată". (Gustave Flaubert, p. 260)

De aici și tragismul acestui personaj scindat între lumea fantezistă creată, dar care are textura unei bule de săpun și cotidianul plictisitor, care îi va oferi în cele din urmă soluția ultimă sub forma unui pumn de praf de arsenic.

Deși pare singura vinovată și responsabilă de toată drama din jurul său, nu sunt de acord cu aceasta. Dimpotrivă, odată cu lucrările scriitorilor amintiți, romanele încep să capete un alt sens față de cele scrise de precursorii lor, fapt pe care îl amintește și Milan Kundera în lucrarea Arta romanului: "Prin pierderea certitudinii adevărului și a consimțământului unanim al celorlalți, devine omul individ. Romanul este paradisul imaginar al indivizilor. Reprezintă teritoriul unde nimeni nu este posesorul adevărului... dar unde toți au dreptul de a fi înțeleși" (Milan Kundera, 196). Așadar ar trebuie ca toate personajele să fie privite din toate punctele de vedere și astfel ne vom da seama că și alții sunt la fel de vinovați ca Emma.

Universalitatea acestui roman va face ca mai târziu, mai exact în secol XX, povestea Emmei Bovary să fie rescrisă într-o viziune postmodernistă de către Woody Allen. Aflați în New Yorkul anilor ’70, facem cunoștință cu profesorul Sindney Kugelmass, nefericit în cea de-a doua căsnicie, având un coleg care îl ura și o dorință arzătoare de a avea o aventură fără a fi prins de soție. Simte că e captiv într-o căsnicie eșuată, la fel ca prima de altfel, însă nu-și poate asuma riscul de a fi prins de vigilenta soție, fapt care ar rezulta într-un alt divorț și posibil alte repercusiuni. Într-o zi, un telefon misterios îi va schimba viața eroului care acceptă întrevederea cu cel aflat la capătul celălalt al apelului. Persky este un magician misterios care îl poate ajuta pe Kugelmass să aibă o aventură cu orice personaj feminin literar, în lumea aceluia, fără a risca să fie prins.

Pus în fața unei alegeri, bărbatul se decide, ajungând în cele din urmă... în patul doamnei Bovary. Cu fiecare întâlnire, cei doi par mai îndrăgostiți, ca într-un final, el să decidă că ar fi frumos să o aducă și pe ea, din Franța acelor vremuri apuse, în New Yorkul lui.

Ajunsă aici, Emma are parte de cele mai frumoase experiențe ale vieții sale, ale unei femei de altfel, fiind cazată la un hotel, plimbându-se cu taxiul, făcând cumpărături, vizitând diferite locuri din orașul care nu doarme niciodată. Totuși, aventura trebuie să se sfârșească după o săptămână plină de fericire, însă aparatul lui Persky nu o poate trimite "acasă", motiv pentru care profesorul Kugelmass petrece o altă săptămână de coșmar, prins între pretențiile Emmei și lungile convorbiri cu magicianul care încerca să repare dispozitivul. În același timp, bărbatului ghinionist îi trec tot felul de lucruri prin minte, cel mai grav dintre acestea fiind descoperirea aventurii de către soție și divorțul prealabil, chiar închisoarea pentru crima de a fi comis adulter cu doamna Bovary. Dar până la urmă, Emma este trimisă înapoi în roman și deși se părea că bărbatul își învățase lecția, peste alte trei săptămâni își dorește o altă călătorie literară, dar finalul îl surprinde cu totul, căci aparatul explodează, ucigându-l pe magician, în timp ce profesorul este trimis într-un dicțional spaniol, alergând să scape cu viață din calea unui verb neregulat.

Textul lui Woody Allen aparține postmodernismului și este evidentă ironia care se desprinde din acesta. În primul rând, avem de-a face cu o versiune masculină a doamnei Bovary, în persoana lui Kugelmass, care în loc să-și dorească "magie", își dorește iubire, romantism, așa cum singur declară: "I want romance", ca o trimitere intertextuală la piesa de teatru a lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorință. Ironia este că profesorul pare a semăna mai mult cu Blanche Dubois, decât cu Emma Bovary și asta fiindcă e destul credul să se încredințeze acelui Persky, acelei "magii a iubirii", care l-ar scoate din cotidian, fără să se gândească la consecințe. O altă ironie a textului, precum și a vieții protagonistului este că odată ajuns în satul Emmei, este urmărit la fiecare pas de studenții care studiau romanul lui Flaubert, așadar identitatea lui necunoscută în satul francez este rapid descoperită de un grup de tineri care nu-și pot explica apariția unui om nu prea atrăgător, care seamănă izbitor cu ei, în lumea lui Flaubert. Mai târziu și dispariția Emmei din roman ridică semne de întrebare, la care nu răspunde decât rivalul lui Kugelmass, care îl amenință că îi va spune soției acestuia de aventura sa. Culmea, omul nu-și pune problema cum de Kugelmass o are drept amantă pe Emma Bovary, ci fapta în sine este condamnabilă. În timpul petrecut în așteptarea reparației aparatului-portal, Emmei i se face dor de Charles și îl amenință la rândul ei pe amant, fie se căsătoresc, fie o ajută să-și găsească o slujbă, fiindcă statul la televizor toată ziua devenise plictisitor. Se pare că Emma, chiar și într-un oraș modern, trăind așa cum visase dintotdeauna, tot ajunge să se plictisească și să-și dorească altceva decât avea deja. Eroii "clasici" învață din greșeli și nu le mai repetă, dar un individ aparținând unui text postmodernist va comite aceleași greșeli până la finalul vieții, lucru pe care Kugelmass îl va descoperi pe propria piele.

Așadar, seamănă cele două doamne Bovary? Din punctul meu de vedere, prea puțin și asta dat fiind stilul ironic folosit de Woody Allen și care pare să anuleze tragismul personajului. Desigur, Emma acestuia e la fel de cheltuitoare ca cea a lui Flaubert, însă dincolo de acest aspect, cred că originalul are acel ceva specific personajelor canonice complexe, un amestesc de bine și rău, motiv pentru care pe Emma Bovary o iubești la fel de mult precum o și disprețuiești pentru alegerile sale.

Iar din povestirea lui Woody Allen mai aflăm și că specificul unui autor clasic este faptul că poți reciti cartea de mii de ori și mereu să găsești ceva nou, lucru ce este adevărat, în cazul unui roman precum Madame Bovary, o sursă inepuizabilă de inspirație, căci cine dintre noi nu a simțit măcar o dată în viață că alunecă în brațele acelei stări de reverie bovarică, dorind să abandoneze cu neclintită hotărâre realitatea în care trăiește pentru o irealitate himerică? Textul lui Woody Allen demonstrază încă o dată că romanul lui Flaubert poate fi citit în orice decadă, căci spiritul uman va fi mereu înclinat spre visare și dorința arzătoare de a fi, fie și pentru o clipă, ceea ce nu este.

Bibliografie:

Flaubert, Gustave, Madame Bovary, traducere de Aurelia Ulici, Editura Adevărul Holding, București, 2009;

https://jerrywbrown.com/wp-content/uploads/2020/02/The-Kugelmass-Episode-Allen-Woody.pdf;

Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului interbelic, ediția a II-a revăzută, Editura Ideea Europeană, București, 2007;

Kundera, Milan, Arta romanului, Editura Humanitas, București, 2022.