Dacă ar fi să aleg trei personaje recent întâlnite, aș începe cu Leni, din filmul Unde merg elefanții, personaj interpretat de tânăra Carina Lăpușneanu.De ce Leni? Pentru că face ce vrea, când vrea și cu cine vrea. Leni pentru că spune ce gândește fără să îi pese că supără pe cineva. Pentru că are libertatea de a încheia lucrurile atunci când vrea ea. Pentru că nu se oprește niciodată să râdă și să spere. Leni pentru că poate să își construiască lumea așa cum vrea ea. Cred că Leni e în fiecare dintre noi și măcar o dată în viață ar trebui să o lăsăm să iasă în lume și să scrie pe toți pereții "Leni a fost aici".

A doua alegere este Elena din Troia, din spectacolul "Oreste", interpretată de Iulia Verdeș. Mă refer la spectacolul produs de Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, în regia lui Yannis Paraskevopoulos. Elena de aici este inedită, aducând un aer contemporan mitului antic. Oscilează între seducție, putere și vinovăție, fiind în versiunea asta mai umană, mai convingătoare. Este mai mult decât "femeia-trofeu".

Tot de Iulia Verdeș face un rol complex în Fuck Nikon! produs de Point. Fată. Mamă. Soră. Fetiță. Un one woman show. O actriță, 4 personaje feminine, 4 feluri diferite de a spune aceeași minciună, de a ascunde aceeași tragedie. Alegerea acestui al treilea personaj e motivată de faptul că Iulia Verdeș susține singură un spectacol cu un subiect delicat, închisă într-o cușcă transparentă și, parțial, translucidă. E un spectacol complex: text puternic, vizualuri surprinzătoare și o actriță versatilă. Pentru că tot ceea ce e dureros și greu, alegem să-l îngropăm undeva adânc în noi sau să-i dăm o altă formă, o altă poveste. Fuck Nikon! ridică multe întrebări incomode: Cum mai putem distinge victima de călău? Cum mai putem stabili care este, de fapt, cel mai grav abuz?