Doi eroi care s-au născut în urma aceleiași alegeri traversează teritorii periculoase și își caută adevărata natură, într-un context modelat și inspirat de basmele lui Petre Ispirescu. Adriana C. Grigore stârnește curiozitatea cititorilor încă de la primele rânduri și îi poartă în lumile legendelor care au stat în spatele creării personajelor din volumul Apă, praf și soare. Apărut în 2023 la editura Arthur, volumul a fost finalist în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino, 2024, la secțiunea Cartea de literatură pentru copii a anului și a fost recompensat cu Premiul librarilor. (Andra Rotaru)

Apă, praf și soare se deschide cu un citat din Petre Ispirescu. Mai ții minte primele basme ale copilăriei și momentul în care ți-ai dorit să scrii și tu?

Aveam câteva culegeri mari de basme în copilărie, atât românești, cât și din afară. Nu țin minte câte dintre ele am citit eu de una singură, însă îmi aduc aminte de câte ori o puneam pe bunica să mi le citească aproape în fiecare zi. Dintre cele românești, cred că cele mai citite în așa fel au fost "Fata babei și fata moșneagului" și "Povestea porcului". Întotdeauna mi-au plăcut poveștile în care personajele principale trebuie să călătorească mult și să treacă de diverse probe pentru a obține lucrurile de care au nevoie, fie pentru că încă de mică voiam să călătoresc mult, fie pentru că mă fascinau personajele pe care le întâlneau în drumurile lor.

Ce fac personajele tale înainte să scrii o carte, când încă pot fi în oricâte moduri dorește autorul? Apă, praf și soare e prima ta carte pentru copii. Cum a apărut ideea, cum s-a dezvoltat? Cum ai integrat unele tradiții românești?

Uneori, personajele există undeva în adâncul minții și înainte să le pun într-o carte, așteptându-și povestea potrivită. Alteori, cum a fost și cazul cu Apă, praf și soare, personajele se clădesc din mers. Nu știam că această poveste avea să devină o carte când o începusem; pur și simplu dădusem din întâmplare peste "Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte" cules de Ispirescu și rămăsesem cu atâtea nelămuriri încât m-am hotărât să atentez o repovestire mai mult ca un exercițiu de scris. Deja studiam de ceva timp folclorul și tradițiile românești pentru alte proiecte pe care le aveam în lucru, așa că integrarea altor elemente și personaje a venit de la sine.

Din când în când, cititorul e trezit la realitate: "pe oameni nu te baza decât pe termen scurt", "vrăjile, ca dorințele, nu îți ofereau întotdeauna chiar ceea ce aveai nevoie", "dorințele vechi se destramă și ele precum vrăjile făcute pe o pânză de păianjen", "la fel cum vine, spaima trece" etc. Cei mici sunt expuși citind Apă, praf și soare și la pragmatismul lumii înconjurătoare; au nevoie de mici doze din această realitate? Când sunt pregătiți să unească lumile?

Am privit mereu cititul ca pe o evadare din viața de zi cu zi, însă nu cred că m-au atras niciodată lumile fictive cu totul utopice, în care totul este bine fiindcă nu poate să fie rău. Ceea ce am căutat dintotdeauna a fost o dovadă, un exemplu că deși există lucruri rele, se poate și mai bine; voiam să văd personaje care aveau aceleași anxietăți ca mine, dar care reușeau să persiste și să aibă aventuri fantastice în ciuda lor. Este adevărat că am fost un copil mai depresiv și foarte anxios, așa că nu știu când am unit eu însămi lumile acestea, însă din punct de vedere al scrierii, nu aș spune că am adăugat picături de realitate în cerneala fantastică a poveștii, ci că am picurat fantezia în realitatea pe care o știam din jur până când și-a schimbat culoarea.

Cei doi frați care se nasc datorită unui pește de aur pot simboliza foarte multe – de la ceea ce-ți dorești și ți se dă uneori chiar în plus, la modul în care ceea ce se aseamănă se adună, se găsește, se oglindește. Ai avut și modele reale pentru aceste personaje? Cum e când creezi personaje atât de multifațetate?

Se întâmplă foarte rar să am din prima modele reale pentru personajele pe care le scriu. Încropitul (sau, mai degrabă, dezgropatul) de personaje este partea mea preferată când mă apuc de o carte sau o poveste nouă, iar acest proces poate să înceapă de la orice: o culoare care să îi simbolizeze, o melodie auzită din întâmplare, o haină găsită într-un magazin second-hand. Siminoc și Busuioc au sărit această etapă, ei venind direct cu basmul original, însă chiar și așa, felul lor de-a fi mi s-a dezvăluit odată cu povestea. Nu i-am împins de la spate, nu mi-am făcut planuri, ci le-am descoperit personalitățile puțin câte puțin cu fiecare linie de dialog; iar dacă produsul final seamănă din anumite unghiuri cu varii persoane pe care le știu, acest lucru este inevitabil.

În acest volum e o țesătură misterioasă de straturi care se desfac treptat și incită cititorii. Ce provocări ai întâmpinat scriind această carte?

Prima provocare pe care am întâmpinat-o a fost să găsesc un echilibru bun între părțile din poveste care încă urmau firul basmului original și cele care îmi aparțineau doar mie. Peștele, frații, pumnalul, batista și fântâna au existat de la început, în timp ce Moș Alexe, Pasărea Măiastră, Scorpia, Noc și finalul au fost ale mele. Țeserea împreună a acestora a fost o provocare în sine, dar a adus cu ea și altele. Este greu de spus câte elemente de folclor cunosc cititorii înainte să deschidă cartea. Scopul meu nu a fost acela de a-i învăța cine ce este și ce face, ci să le ofer o poveste și niște personaje destul de interesante încât să le stârnesc curiozitatea pentru legendele care stau în spatele lor. Cred că aceasta a fost provocarea cea mai mare: să folosesc elementele de folclor în așa fel încât cititorii să nu se simtă copleșiți de amalgamul lor. Nu știu în ce măsură am reușit să fac asta, însă pot să promit că data viitoare va fi inevitabil mai bine.

Și personajele negative pot să dea dovadă de altruism, chiar extrem, în unele situații. Cu toate astea, ele reprezintă entitățile cu încărcătură rea, negativă. Copiii empatizează și cu personajele acestea? Devin modele, la fel ca personajele pozitive?

Cred că depinde de copil și de personaj. A existat o perioadă, nu fără încărcătură socială și politică, în care personajele negative tindeau să fie reprezentate de proscrișii societății, de personajele care cumva nu se potriveau lumii din care veneau eroii, și cred că mulți dintre copiii mai introvertiți empatizau mai mult cu aceștia decât cu eroii "perfecți". Genul acesta de personaje există nu neapărat ca un rău care trebuie învins, ci ca o contrapondere pentru mentalitatea personajului pozitiv, o punere în oglindă a valorilor pe care acesta le acceptă deseori fără să-și pună nicio întrebare. De unii singuri, nici eroii, nici antagoniștii de acest fel nu sunt modele de urmat, ci doar împreună alcătuiesc un tot unitar din care putem învăța ceva.

Ai avut parte de reacții memorabile după lecturi sau după interacțiunile cu copiii care te citiseră?

Am fost invitată la o întâlnire cu copiii la o școală gimnazială și am avut parte de multe momente memorabile acolo. Copiii făcuseră proiecte, desene, pamflete pe baza cărții, cineva venise îmbrăcat în pasăre măiastră, și am avut parte chiar și de un moment muzical!