Cormac McCarthy, "Nu există țară pentru bătrâni" (publicat în 2005, traducere în română de Radu Pavel Gheo, editura Polirom)

Cormac McCarthy (n. 1933 – d. 2023) a fost un romancier american distins cu Premiul Pulitzer, National Book Award pentru ficțiune și Premiul PEN/Saul Bellow. Printre operele sale se numără și "Meridianul sângelui" (publicat în 1985, traducere în română de Horia Florian Popescu, editura Polirom), "Căluții mei, căluți frumoși" (publicat în 1992, traducere în română de Radu Pavel Gheo, editura Polirom) și "Drumul" (publicat în 2006, traducere în română de Alexandru Vlad, editura Vellant).

Un produs al "literaturii sudice" din Statele Unite, "Nu există țară pentru bătrâni" împrumută și reinterpretează elemente și teme specifice romanului Southern Gothic și Western, semnalând însă o distanțare de caracterul modernist al operelor precedente ale autorului.

O partidă de vânătoare în deșertul texan îl aduce pe Llewelyn Moss în mijlocul rezultatului sângeros al unui schimb de droguri eșuat unde găsește și fură un rucsac cu 2,4 milioane de dolari, astfel declanșând urmărirea nemiloasă a unui cartel mexican, a enigmaticului recuperator Anton Chigurh și a la fel de misteriosului Grup Petrolier Matacombe. Șeriful Bell, însărcinat să-l găsească pe Moss și să rezolve șirul de crime rezultat de urmărire, rămâne mereu cu câțiva pași în urmă, reflectând nostalgic asupra decăderii moralității în mitologicul Vest Sălbatic.

Deși poate oferi aparența că una din cele mai puțin ambițioase opere produse de Cormac McCarthy, atât prin deciziile stilistice cât și prin tematică, "Nu există țară pentru bătrâni" nu numai că reușește să problematizeze și să reevalueze tematicile prezente în toate romanele precedente ale autorului, dar propune și o structură narativă în totalitate "mulată" pe spațiul contemporan pe care-l analizează și critică.

Scena de început a romanului stabilește primele direcții ale dialogului intertextual, schimbând, în același timp, și miza aparentă. Vânătoarea lui Llewelyn, o imagine cât se poate de arhetipală pentru genul Western, este întreruptă de scena sângeroasă a unui schimb eșuat de droguri dintre două carteluri. Avem de-a face cu o intervenție a modernității, provocarea unui spațiu necucerit se preschimbă în anxietățile contemporane ale unei sălbăticii "de peste graniță," o sălbăticie antrenată nu de impulsuri animalice sau de severitatea implacabilă a naturii, ci de lichidități, profit și consum. Astfel, "Nu există țară pentru bătrâni" devine un "gringo novel," în termenii lui Fredric Jameson (“Inventions of a Present: The Novel in Its Crisis of Globalization" , 2023), dar unul inversat. Dacă în romanele exponente pentru categoria de "gringo novel" ("A Flag for Sunrise" al lui Robert Stone sau "The Book of Common Prayer" al lui Joan Didion), sudul global este un cadru fantasmatic prin intermediul căruia subiectul american își explorează propriul spațiu, traficanții de la sud de graniță din "Nu există țară pentru bătrâni" se dovedesc a fi nimic mai mult decât un pretext. Pericolul adevărat se apropie din sânul civilizației. Nu întâmplător, în această reexplorare a Westernului, antagonistul își schimbă revolverul, obiectul sublim și identificabil al genului, pe un asomator de abator, o ustensilă industrială, anonimă.

Conflictul, de asemenea, se formulează pe baza formei neutre a banilor: Llewelyn fură o geantă cu valută, iar recuperatorul Anton Chigurh îl urmărește pentru a-i restitui proprietarului de drept. Nu există urmă de animozitate, nicio ciocnire de caractere, ci simpla necesitate monetară. Construcția personajelor urmează aceeași direcție: sunt plate, stereotipice, iar destinele lor sunt clarificate din primele momente. Protagonistul este omorât "în culise," iar moartea sa ne este pur și simplu raportată. Chigurh returnează banii, reținând doar cheltuielile "serviciului", Rezultatul este complet prestabilit – o tragedie dusă la paroxism. Efectul însă, cuplat cu proza cât se poate de simplă, de o obiectivitate obsesivă și redusă la stricta relație cauză-efect, este unul hipontic. Dacă personajele se pierd în fundal, asta este pentru că fundalul în sine, aglomerarea de comodități și spații ale consumului (moteluri, magazine, spații urbane depersonalizate) devin mediul de derulare al acțiunii. Motorul acesteia, însă, este reprezentat de bani, mai exact, de fuga banilor după bani. "Nu există țară pentru bătrâni" devine un roman depersonalizat, însăși prezența personajelor este un truc menit să ascundă un thriller complet reificat. Chigurh, ‘personajul’ cel mai activ, omoară doar în conformitate cu aruncătura monedei. Deși poate să pară un mod fățarnic de-a jongla cu propriul cod moral, acesta ascultă de monedă. Deși este emițătorul celor mai cerebrale monologuri ale romanului, este lipsit de voință proprie.

Șeriful Bell apare ca singurul personaj reflexiv, în adevăratul sens al cuvântului, iar asta, doar cu costul impotenței sale absolute în economia romanului. Lamentările sale intervin ca niște sincope în mișcarea automată a textului. Impotența sa de a fi o figură a legii și întârzierea sa constantă clarifică, de asemenea, ce reprezintă enigmaticii bătrâni indicați în titlu: subiectul moral, care se încrede în lege și nu s-a dedat încă alergării infernale și, în cele din urmă, letale. Bell poate fi văzut și ca vocea auctorială a romanului, însă una care se dovedește a fi marginală în propriul text. În locul "morții autorului," avem aici o neutralizare a lui, o păstrare într-un cadru ce-i depășește voința creativă, capabilitatea decizională asupra textului. Curgerea evenimentelor, descrise cu minuțiozitate, dar fără circumvoluțiuni, pare să domine, să preia controlul: legea nu se poate extinde asupra lui Chigurh, pentru că nu reprezintă un subiect al legii, nu poate reprezenta nici măcar un subiect. Prin repetițiile sale și insistența nestăvilită, acesta devine o întrupare a pulsiunii morții freudiane. În singurul moment de cumpănă, în urma unui accident neprevăzut, își păstrează viața doar prin intermediul unei alte tranzacții monetare (cumpărarea tricoului unui copil), prin racordarea la schimbul de comodități. O voință depersonalizată și improprie sieși, Chigurh redă "vocea" romanului, în măsura în care această voce este cea a capitalului.

În ciuda simplității sale formale, "Nu există țară pentru bătrâni" este un roman greu plasabil într-un curent și la fel de greu de analizat prin resorturile existente ale criticii literare. Deși diferă complet formal de romanul realist în viziunea lui Lukács ("Realism in the Balance" din “Aesthetics and Politics", 2020) împărtășește cu acesta renunțarea la subiectul (narativ, literar) modern și ambiția de a oferi o perspectivă totală sau, pentru a-l citi din nou pe Jameson, "o cartografiere cognitivă" ("Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu"); una, însă, care vine în formă fragmentară, într-un colaj perspectival care, pentru a putea să acceadă la totalitate, păstrează inclusiv vocea auctorială, chiar și marginală și paralizată într-o formă "bătrână" și lipsită de teritoriu. Un text care coboară sub nivelul zero al scriiturii și roman de critică în aceeași măsură în care este mediul prin care capitalul vorbește, o poveste care explorează tensiunea dintre valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare, încercând să depășească forma comodității, "Nu există țară pentru bătrâni" este critic în același moment în care este și un obiect de schimb. Romanul merită, în cele din urmă, analizat și prin integrarea sa în industria culturală de consum. Inițial gândit ca un scenariu și ulterior umbrit de filmul eponim, "Nu există țară pentru bătrâni" trebuie citit și ca un meta-comentariu al co-modificării sale, context în care citirea sa devine un act radical.