Revistă print și online
Dintre caracterele literare, cele de tragedie oferă un teren solid pentru studiul viitorului scriitor. Iar dintre cei trei întemeitori ai tragediei, cred că Euripide se potrivește cel mai bine cu timpurile noastre. El a fost supranumit poetul femeilor, pentru că tragediile sale aduc primele personaje-femei puternice, memorabile.
Operele lui Euripide (480-406 î. H.) se concentrează asupra patimii omenești, care, se înțelege, e mai bine ilustrată de drama feminină. Iar la acest capitol, Fedra e pe locul întâi. Ea face o pasiune pentru fiul ei vitreg și acest sentiment mistuie totul. Tragedia se numește Hipolyt (numele fiului vitreg) și a constituit punctul de pornire pentru numeroși scriitori care au preluat apoi tema, subiectul și chiar mesajul.
În Hecuba, regina troiană, după ce asistă la sacrificarea fiicei ei, își răzbună cu sălbăticie fiul. Puternică și de neoprit.
Cu Electra, Euripide aduce un personaj care trăiește în detalii și cu împătimire momentul răzbunării.
Cea mai interesantă tragedie a sa este Medeea. Subiectul mitic este următorul: Medeea și Iason, izgoniți din Iolcos, se statornicesc în Corint, unde Iason se îndrăgostește de fiica regelui Creon și hotărăște să o ia în căsătorie, deși era însurat cu Medeea, deși aveau copii împreună, deși aceasta renunțase la multe pentru el etc. Medeea, părăsită, umilită, trădată, hotărăște să se răzbune pe măsură. Ea este vrăjitoare, inițiată în misterele zeiței Hecate. Așa că alege o răzbunare complexă: îi omoară pe rege și pe fiica sa, apoi își ucide propriii copii, pentru a-l pedepsi pe Iason.
Povestea este, de departe, cea mai înfricoșătoare și tenebroasă dintre toate câte s-au scris vreodată și face o anatomie a patosului (concept pe care tragedia antică l-a întors pe toate fețele). Pasiunile unui om devorează chiar și cele mai înrădăcinate instincte, așa cum este cel matern.
În vara asta am trecut pe la Corint și-am văzut fântâna în care fiica lui Creon (Glauce/Creuse) a încercat să stingă haina vrăjită pe care o primise de la Medeea. Aproape că m-am întâlnit și cu Euripide, s-ar putea zice.
Nu pot să închei fără să vorbesc și despre Bacantele, preferata mea dintre tragediile lui Euripide. Are ca subiect cultul dionisiac și, pe lângă valoarea literară, oferă și informații interesante despre zona mistică a Antichității. Pentheu, regele Tebei, interzice cultul lui Dionis, pe motiv că este un cult dedicat exclusiv femeilor, cult orgiastic și sângeros. Tebanele ignoră porunca regelui și continuă să participe la misterele dionisiace, undeva, în afara cetății, în pustietate, desigur. Regele are proasta inspirație de a merge la una dintre aceste întruniri misterice (probabil din curiozitate vulgară). Aflate sub influența elixirelor, ca să nu zicem, narcotizate rău, dar mai ales sub influența zeului Dionis, menadele îl sfâșie pe Pentheu.
Niciuna nu realizează dimensiunea întâmplării. Mama regelui, Agave, îi aduce a doua zi capul în cetate, pretinzând că este un cap de leu.
Nu vă spun finalul, dar vă întreb ce rol vreți să jucați: de rege sau de bacantă?
Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), este cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. 40 de titluri traduse în peste 15 limbi. Debut: Dicționar de simboluri din Opera lui Eliade (1997). Între cele mai recente romane traduse: The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro https://doinarusti.ro