Hai să vorbim deschis. N-o să insist cu scuze legate de înmormântări, pisici bolnave sau, mai rău, concedii medicale. Nu despre asta e vorba. Eu am dus la cu totul alt nivel chiulul de la muncă.

Sigur, îmi place ce fac. Plus că sunt pasionat să adun banii de mâncare, ca în mema aia de pe net. Dar n-o să-mi jertfesc viața unui contract de muncă, unui job de opt ore, unui birou cu aer condiționat și calorifer electric.

În primă fază, am trecut și eu prin scuzele cu dureri de cap, rău la stomac sau chiar gambe scrântite. Apoi concedii medicale, cu plicul oferit în prealabil medicului specialist. Dar toate astea nu rentează. Ca să continui pe același drum, ar fi trebuit să inventez o boală incurabilă.

M-am trezit că vin la muncă precum un schelet. Toată carnea mi se agăța de ușa de acasă. N-aveam chef, oasele mă mâncau de parcă pe tastatura mea creșteau urzici. Ce să inventez ca să scap?, doar la asta mă gândeam. Și uite că s-a auzit chemarea șefului. M-am scurs înspre biroul lui. Momentul ăsta e cheia, înțelegi?

Mi s-au comunicat sarcinile pentru ziua respectivă. Peste puterile mele, peste forța mea inexistentă. Inspirație, chef, toate îmi lipseau.

Normal, șeful a observat atitudinea asta. S-a înverzit, mi-a vorbit cu gura ca o pungă de fiere. M-a blestemat, mi-a dat cu amenințarea concedierii în cap.

Ți-am spus doar că sunt pasionat să nu mor de foame. Așa că am făcut singurul lucru posibil în acea situație. Am izbucnit în râs. Un hohot adânc, larg, exact ca acei Moș Crăciuni grași, pe baterii, care zbârnâie prin marile magazine, de sărbători. Să ne-nțelegem: am râs ca prostul, nu ca să-l ironizez, ci ca o reacție alergică la toată situația.

Din verde, șeful meu s-a făcut mov. Apoi roșu. Și s-a lăsat tăcerea, o lamă rece care apăsa pe jugulara mea. A trebuit să deschid gura. Și... l-am liniștit. Nici vorbă de delăsare sau neimplicare. Se înșela atât de rău, că mă făcuse să râd. Mi-am împănat exprimarea cu jargonul corporatist, am promis hectare întregi de realizări. Am mințit și-am revenit la birou.

Atunci mi-am dat seama, soluția nu erau concediile medicale repetate, mai ales că se și impozitau. Pe loc am realizat că totul ține de atitudine. Trebuie să-i păcălesc, mi-am zis, și-atunci nu pot să-mi arăt melancolia profesională, dorul de libere, unghia aia care mă scormonește să inventez scuze după scuze, ca o fabrică de tipărit bilete de învoire.

Așa că mi-am tatuat pe mutră un zâmbet larg. Mi-am pus lentile de contact și am schimbat culoarea irisului, acum e de un verde care-l pironește pe celălalt. Transpir entuziasm și strig asta în gura mare, mă declar îndrăgostit, pasionat. Put a chef de muncă, a dorință de speteală! Simți și tu izul ăsta?!

Le spun tuturor că am găsit poezia biroului, lirica dosarelor și dramatismul incitant al rezolvării problemelor care apar zi de zi. Vin la muncă de parcă asta e casa mea, iar apartamentul din Drumul Taberei, doar o cameră de hotel.

Sunt contagios și ceilalți încep să mă evite. Chiar pentru șeful meu am devenit un soi de bubă, o tumoră pe care nu vrea s-o vadă atât de des. Și colegilor le place jobul, dar eu le deșert în creștetul capului, oră de oră, zeama pasiunii mele. Așa că mă ignoră, nu mă mai întreabă despre termene-limită, nu mă încarcă de proiecte.

M-au izolat. Prea le repugnă pofta mea de muncă! Și eu râd în sinea mea...