Inima îmi tresărise și-mi simțeam întregul corp pulsând greoi, haotic. Stăteam așezat pe șaua unui aparat și încercam să-mi recapăt suflul; inspiram și respiram controlat, ca la carte, trăgând aer pe nas, dându-l afară pe gură, cu ochii în podeaua acoperită cu material antiderapant în culori strigătoare. Trebuie să-mi fi țiuit și urechile, nu-mi pot aminti. La fel de bine aș fi putut să fi dus o luptă internă, senzorială cu muzica din boxele sălii, care era acoperită, la rândul ei de un zumzet neinteligibil de voci, gemete de efort și de muzica din căști. Probabil că trecusem printr-o sincopă; inima îmi ratase o sistolă – se întâmplă când ai artimie, nu-i periculos, dar baftă să-ți amintești asta când pare că inima începe să bată pentru sine și parcă împotriva ta.

Inspiram și respiram, cu mâinile pe genunchi, iar podeaua devenise doar culori strigătoare. Formele erau difuze, iar clipitul nu mă ajuta. Clipele păreau să fie și ele suspendate într-un timp dezarticulat, o pauză în cursul normal. Eram scos, cum s-ar zice, pe bară, într-un mod greu descriptibil unui potențial privitor îngrijorat. Ultima imagine pe care o am, înainte de-a mă ridica, eliberând aparatul, și de-a face câțiva pași egali și controlați pentru a-mi reveni, este cea a unui fel de zid sau fațadă a unei clădiri vechi, înalte, dar lipsită de ornamente sau de vreo grandoare monumentală, și acoperită de o iederă deasă. Nu pot ști dacă imaginea coincidea cu ritmul de calmare și de revenire la normal al corpului, sau dacă ea în sine adusese un val de liniște care te lovește în diafragmă, ca o căldură jenantă. Fie că era o coincidență sau fusese scos la iveală de vreo facultate vegetativă și bine ascunsă de conștient, zidul era ancora de care mă agățasem pentru a-mi reveni, singura barieră dintre mine atunci și o potențială vizită la urgențe. Ceea ce mi se părea, chiar și atunci, sunt destul de sigur, ceva straniu, nelalocul lui; în loc să urmez procedura standard – ancorează-te în prezent, numește trei lucruri din jurul tău, două sunete, un miros –, mă îndepărtasem către un loc distant, priveam către ceva ce nu era acolo, nu mai văzusem și, îmi pare rău să dezamăgesc, n-am ajuns să văd încă. Și nu era un zid exact ce nu voiam să văd? O închidere, un capăt de drum, o cale obturată? Desigur, nu era doar asta; zidul venea cu propriul spațiu, făcea loc pentru o lume pe care-o întrevedeam ca printr-o gaură de cheie. Avea un fel de curte în față, cu un gazon care ar fi fost egal, dacă n-ar fi fost presărat de pietre. De-a lungul său era o cărare de dale înclinate, cu câte un colț mai ridicat, iar între mine și el, se întindea un gard vechi de fier forjat cu modele vegetale și vârfuri ascuțite. Erau copaci în jur, arțari sau stejari; puteam distinge o briză ușoară. Niciun alt om, nici eu nu știu dacă eram sau mă vedeam acolo, nu era o proiecție, aveam o distanță, îl puteam distinge de lumea reală. Însă, toate aceste gânduri îmi rulau involuntar prin minte și-și urmăreau propriile linii, fără participarea mea. Aveam să le recuperez ulterior, în multele dăți în care urma să mă reîntorc la zid – nu cu aceeași intensitate, ci, mai degrabă, ca la o amintire de care trebuie să ții pentru a nu o pierde prin balastul mintal. O singură întrebare a reușit să se desprindă atunci din acest flux și să-mi răsune în conștient: Dacă lumea asta este tot ce avem, de unde ne vine impresia unei lumi mai bune?

Trebuie să insist că nu fuseseră cuvintele mele sau, cel puțin, nu veniseră ca o reflecție trecută prin rațiune; nimic filosofic la mijloc. Totuși, întrebarea îmi rămâne intim legată de acel zid. Răspunsul ei încă îmi pare a fi identic cu localizarea lui. Iar asta e o adevărată problemă, din moment ce, reiterez, nu am văzut și nu o să văd vreodată acel zid, cu gardul său, grădina sa, cu dalele și arțarii și iedera care l-au însoțit. Aș putea să-i caut originile, să-l descompun și să-i analizez fiecare cărămidă, de la vârf până la temelie, dar cu ce folos. La terapeut nu poți să te duci pentru a vorbi de forme arhitecturale, ai primi răspunsuri nesatisfăcătoare, analize după ureche, prin care am trecut deja: ancorare, un capăt de drum, o fundătură, un răspuns la stres extrem, etcetera. Dar acel zid era și o deschidere, o perspectivă, poate neasumată, către o lume mai bună, homeostatică, unde nu există stimuli deranjanți, fluxuri inconștiente, vertijuri și rateuri ale organelor de circulație a sângelui. Și cum interacționează asta cu starea ta mintală din acest moment, oare explică o dorință de autoconservare, o compensare în economia psihică? Și tot așa, timp de o oră, apoi plătesc și merg acasă, fără vreo altă rezolvare. Nu este în nicio măsură fals, însă problema nu este aici, în viața imediată, ci acolo, oriunde ar fi.

Îmi amintesc prima și singura dată când am mers la un internet cafe. Eram la Sfântu Gheorghe, cred că aveam șapte-opt ani, eram acolo cu tatăl meu. Nu se întâmpla să ne vedem prea des; nu trăiam împreună, iar vacanțele trebuia să le împart între el și bunici, iar atunci se întâmplase să aibă timp să plece din București la ai săi și să mă vadă și pe mine pentru mai mult timp. Cred că era și prima dată când îi întrevedeam rutina, ceva ce, în weekendurile în care ne vedeam doar noi, se estompa și era înlocuită cu o sesiune neîntreruptă de activitate și entuziasm. Atunci, însă, avusesem timp amândoi să revenim la o stare normală, care se dovedea neobișnuită și neliniștitoare, cel puțin pentru mine. Taică-meu a știut mereu cum să navigheze prin astfel de momente. În plus, rutina lui era nenegociabilă, un alt lucru pe care aveam să-l învăț în timp. El m-a luat cu el la internet cafe – era vremea în care să ai internet acasă părea încă un lux, unul care cu siguranță n-ar fi fost de găsit în casa bunicilor mei. Îmi amintesc tot drumul, de-a lungul bulevardului 1 Decembrie 1918, din cartierul mai nou, proletar, cu blocuri de patru etaje de fiecare parte, apoi spre centru, prin orașul vechi cu case de unul sau două etaje, inter- și antebelice, cu prăvălii spre stradă și cu denumirea în două limbi – second hand, pentru vorbitorii de română, turkáló, pentru cei de maghiară, magazin alimentar și élelmiszerbolt. Doar bodegile, care purtau numele mic al proprietarului, aveau o singură inscripție universală. Pe drum, treceam pe lângă multiple biserici de varii denominații, o trăsătură întâlnită în majoritatea orașelor din Transilvania. Dacă nu ești de pe acolo, poate părea neobișnuit, iar dacă ești, diferitele biserici fac parte din indicii de organizare a spațiului și trebuie să știi să le distingi una de alta. Cele reformate au o stea sau un buzdugan pe turlă și inscripții precum Isten hozta[1] deasupra intrării, cele catolice au cruci, sunt ornate și au în față statui cu Szűz Mária[2], cele unitariene n-au nimic pe turle și-și declară crezul cu litere mari, Egy az Isten[3], iar bisericile ortodoxe se disting fără complicații. După cum o indică și numele, unitarienii sunt protestanți non-trinitari, singurii din Transilvania.

Internet cafe-ul se afla aproape de centru, în rondul care avea o statuie a Sfântului Gheorghe în lupta cu balaurul, care, grație stilizării, a ajuns să fie cunoscută după mai multe nume, dinozaurul, puiul la rotisor, Nessie. Încă mai stă în picioare și este emblema orașului, deși autoritățile locale au complementat-o cu o versiune a Sfântului Gheorge mai puțin interpretabilă, plasată pe lângă teatru. Ca să intri în internet cafe trebuia să treci printr-un gang, prin care ajungeai într-o curte interioară, unde se afla terasa. Sala de calculatoare era la subsol; deschideai o ușă grea de metal, coborai pe niște scări în spirală și dădeai de-o cameră întunecoasă plină cu monitoare late, cu ecran bombat, gălbejite de vreme, aliniate dintr-o parte în alta. Mirosul de pivniță încă se păstrase, iar ferestrele mici de demisol erau acoperite și lumina era ținută stinsă, pentru a nu-i deranja pe clienți. Deși era încă epoca de aur a internet cafeurilor, îmi amintesc sala ca fiind aproape goală. Asta, sau nu se auzea țipenie de om, nici mouseuri sau tastaturi clincănind. Taică-meu îmi spusese pe drum de ce veniserăm și, în ciuda așteptărilor mele, nu eram acolo ca să rezolve treburi de oameni mari, ba dimpotrivă, voia să-și verifice contul pe un joc online. Taică-meu era ce am putea numi tocilar. Deși orice apropiat și membru al familiei mi-l dădea ca exemplu de urmat, mai ales intelectual și profesional, timpul petrecut cu el era presărat cu interesele sale tocilărești, în care mă puteam regăsi cu ușurință și care constituie și singura moștenire către mine. Ne-am uitat împreună la toată seria Lord of the Rings, la fel și la Star Wars. Când treceam pe la el, pe la Universitate, îmi arăta jocuri de strategie pe calculatorul facultății. Îmi amintesc aproape fotografic cum mi-a explicat, în Pizza Hut-ul de la Romană, subgenurile și orientările principale din literatura SF: SF-ul tehnologic (Asimov, Philip K. Dick), cel politic (frații Strugatsky, J. G. Ballard), cel religios (Dune-ul lui Frank Herbert; era mare fan). Tocilăreala era legătura noastră principală, una greu de descris altora. Ca atare, am fost entuziasmat la culme când mi-a dat de înțeles că plimbarea din acea zi era doar un pretext ca să dea de un calculator cu internet. În minte îmi rulau imagini în culori vibrante cu lupte imense între varii rase mitologice (îmi explicase și că era vorba de ceva joc de strategie fantasy), eram nerăbdător.

Când am văzut despre ce era de fapt vorba mi-a pierit entuziasmul. Jocul se deschidea cu un ecran aproape complet negru, cu titlul într-un font simplu și cu o imagine monocromă, în lateral. Titlul l-am uitat demult, însă imaginea îmi e clară: o fațadă gotică, prea puțin stilizată, prea realistă pentru a nu fi fost fotografiată. Retrospectiv, aș putea spune că arăta ca o clădire de undeva de pe Insulele Britanice. Fațada avea un felinar în față și o ușă care dădea spre o spirală de scări similară cu cea pe care coborâserăm și noi. Mi se părea inexplicabilă, era prea modernă și banală pentru un joc fantasy. Căutam nedumerit justificarea pentru ceea ce probabil că fusese o decizie întâmplătoare a unui programator aflat la mii de kilometri depărtare de mine. Până și acest suport vizual, minim și nelalocul lui cum era, dispărea odată ce începeai să joci. Îi luau locul serii indescifrabile de litere și cifre, toate albe pe un fond negru, și atât. Taică-meu îmi explica, aveam înaintea mea un joc de strategie text-based. Liniile de text descriau statusul fortăreței lui, resursele, unitățile militare, evenimentele petrecute cât timp fusese offline. Îmi traducea din engleză tot, iar eu mă chinuiam să asociez imagini cuvintelor lui. Pentru a interacționa, insera o comandă și ecranul reacționa cu un alt calup de text. Tocmai intrase într-o bătălie. Părțile implicate, unitățile, pierderile și rezultatul acesteia erau trecute cu minuțiozitate, însă nimic nu-mi surprindea imaginația. Avusesem deja experiența jocurilor video; acasă aveam un calculator vechi, care venise la pachet cu câteva jocuri piratate, consolele începeau să intre pe piața autohtonă și când mergeam la ziua unui coleg de clasă mai bogat, ne buluceam în jurul ecranului și ne holbam, gură-cască, la jocuri în limbi pe care nu le înțelegeam. Jocurile erau explozii senzoriale de după școală, ne învățau la prostii, erau primele exemple de violență întâlnite de noi. Deveniseră atât de importante pentru mințile noastre de copii, încât continuam să le jucăm și să le punem în scenă și când ieșeam pe afară. Mai mult decât desenele și filmele, cu siguranță mai mult decât cărțile, jocurile erau modul în care dădeam lumi paralele, în care puteam interveni și ni se putea răspunde. Deseori uit cât de social era jocul pe calculator, cât de des mergeam la prieteni acasă și petreceam ore în șir încercând să cădem de acord ce decizii să ia personajul, care, chiar și atunci era unul singur, când jucam cu rândul, era și al nostru. Multiplayerele deja îmi depășeau puterea conceptuală, pur și simplu. Dar cum putea să fie acesta un joc, cu grafica lui, puțin spus austeră, cu acțiuni reductibile la aritmetica de care încercam să scap când îmi porneam calculatorul de acasă? Taică-meu putea să încerce să-mi explice cu cea mai mare răbdare, nu avea cum să-mi înțeleagă problema.

Când ne-am întors împreună de la bunici și-a petrecut jumătate din călătoria cu trenul explicându-mi, prin scheme și desene făcute pe un șervețel, ce înseamnă și cum funcționează geometriile non-euclidiene. Îmi amintesc acest triunghi care, odată ce era scos din planul drept și plasat în spații sferice sau hiperbolice, se bomba sau se retrăgea, maleabil ca o bucată de plastilină. În anumite spații non-euclidiene, liniile paralele se pot întâlni la infinit, de acolo și pleacă definirea acestora. Taică-meu avea un mod foarte grijuliu de-a aborda asemenea concepte cu mine. O singură dată și-a pierdut cumpătul, când încerca să mă facă să rezolv niște ecuații cu ajutorul unui set de cavaleri de plastic pe care mi-i adusese, iar eu nu înțelegeam ce treabă au cavalerii cu adunările și scăderile. Dar, de cele mai multe ori, rămâneam cu impresia că am înțeles și că în lume s-a elucidat ceva ce nici nu aș fi intuit că e o problemă. Desigur, nu puteam să-l întreb unde mai exact se află aceste geometrii non-euclidiene, dacă aceste spații sunt undeva în spațiu, care este locul în care paralele se întâlnesc și cum arată acest infinit. Însă, știam că aflam ceva important și adevărat, cu toate că rămânea imposibil de identificat. Aveam să învăț mai târziu că mare parte din matematică ține de posibilitate, de posibilitatea de-a avea o geometrie în care paralelele se întâlnesc, dar atunci n-aveam posibilitățile să înțeleg asta. Posibilitatea însemna doar posibilitatea de-a vedea. Dar, chiar dacă nu puteam găsi niciun triunghi maleabil în jur, și nici la orele de matematică de la școală pentru mulți ani, îmi amintesc exact unde eram și pe unde ar fi plutit acesta. Treceam prin Sinaia, era o zonă în care șinele se apropiau incredibil de tare de localitate. Trenul aproape că trecea prin curțile din spate ale oamenilor. Puteam vedea răsadurile plantate în pantă, prispele din lemn putrezit, casele înalte, de munte, de pe care pica tencuiala, acoperișurile solzoase ornate cu fier forjat și încoronate de cocoși de tablă.

Pe restul călătoriei, taică-meu a dormit. Avea o abilitate inumană de-a ațipi indiferent unde ar fi nimerit. Aveam locuri pe scaun, într-un vagon fără separeuri. Din când în când, vedeam cum începea să-i alunece capul în față, dar fix înainte să pice, tresărea și se îndrepta, reluându-și sforăitul. Trecea din nou și din nou prin acest ciclu: aluneca, tresărea, adormea la loc. Aș fi putut să-l trezesc, poate că s-ar fi pus într-o altă poziție de somn, mai stabilă, dar am stat și i-am privit legănarea executată cu exactitatea unei rugăciuni.

A trebuit să iau o pauză de jumătate de oră de la orice formă de efort. Mă plimbam dintr-o parte în alta a sălii, mă mai opream să privesc pe geam. De la etajele superioare de la Cocor, ai perspectivă înspre Brătianu; din lift și din holul scărilor, poți vedea tot lungul bulevardului, până pe la Intercontinental. Geamurile sălii dădeau în stradă, unde era o gheretă - vinde cărți vechi, mărunțișuri și antichități din cupru care-ți murdăresc degetele dacă le iei în mână. Vânzătoarea stătea lângă taraba improvizată și gonea cerșetorii care-o băteau la cap sau îi agasau potențialii clienți. Nu cred să fi văzut unul care chiar a cumpărat ceva de la ea.

Am primit prima și singura consolă pe care-am avut-o vreodată, de ziua mea, la un an de la vizita la Sfântu. Era butucănoasă, învechită deja, după standardele industriei de atunci, și scotea un sunet infernal, mai ales când băgai un disc, iar discurile veniseră în carcase prea mari pentru coperțile cu care veneau. Mai târziu am descoperit că ai mei au luat și consola și discurile de la o tarabă de pe la Unirii. Comercianții aduceau console ieșite din circuitul de vânzare și le dădeau la negru, la pachet cu discuri piratate cu coperți tipărite în alb-negru. O vreme, am avut impresia că acea consolă mă pusese în rând cu lumea, că aveam să pot vorbi la școală despre nivelele acelorași jocuri cu băieții care-și primiseră consolele din magazinele de electronice, sau direct de la sursă, de peste hotare. Nu a fost cazul, eram întârziat, perspectiva mea avea mai puține poligoane, o placă grafică mai slabă, putere de calcul inferioară. Dar, nu m-am desprins de consola aia. Nu înțelegeam multe din funcțiunile ei, nu prea știam să progresez prin nivele, nu înțelegeam indicațiile, și realitatea este că n-am trecut nici măcar prin jumătate din poveștile jocurilor primite. Am explorat, însă, nivelele care-mi erau accesibile cu o obsesie neegalată de către colegii mei. Ajunsesem să țin lângă consolă un caiet în care-mi notam fiecare posibilitate a jocului și mișcările sau alegerile necesare pentru a ajunge acolo. După o vreme, l-am umplut de rânduri de hieroglife – săgeți, X-uri, O-uri, urmate de o descriere a rezultatului. Odată ce-am trecut prin toate posibilitățile găsite organic, am întors foaia și-am început să încerc combinațiile care nu apăruseră încă. Cele mai multe rezultau doar într-un spasm al personajului sau câțiva pași haotici, nimic mai mult. Nu știu dacă am descoperit ceva prin metoda mea, iar, când ai mei mi-au descoperit metoda, mi-au limitat orele de stat la consolă și m-au trimis afară.

Trăiam în Slatina pe-atunci, un oraș muncitoresc devastat de tranziție și de exodul care i-a urmat. N-avea multe în comun cu burgul cu biserică fortificată în care locuia partea ungurească a familiei. Dacă la Sfântu am fost prima oară la muzeu, în Slatina am depus prima oară mărturie la poliție. Pereții apartamentului bunicilor maghiari erau acoperiți de biblioteci de cărți în două limbi și de tablouri. Pereții apartamentului de la Slatina aveau igrasie și vitrine cu bibelouri.

Să ies pe-afară însemna să dau ture printre blocuri, pe lângă centrale, prin piața Progresul. Dacă aveam noroc, găseam pe cineva să batem mingea la zid sau să tragem cu cornete prin plopii acaparați de plantele agățătoare care se revărsau peste mașinile parcate – o adevărată junglă. Slatina n-a fost marcantă în felul în care un loc poate fi marcant; era, în cele din urmă, spațiul de rutină, locul unde mergeam la școală, unde eram trimis la magazin, unde mă culcam și mă trezeam, fără să aștept altceva decât o altă zi normală. Orice vacanță sau excursie, întâmplările ieșite din tipar, presupuneau și părăsirea orașului. De fapt, cea mai vie amintire pe care-o am de-acolo este de când ne pregăteam să ne mutăm din oraș. Era o zi însorită când am aflat. După cum îmi amintesc că mă simțeam, aș zice că era o sâmbătă, pentru că sâmbetele erau cele mai liniștite. Urmăream prin fereastra de la bucătărie mișcarea lianelor în vânt și jocul de lumini pe care-l produceau. O imagine statică, lipsită de continuitate sau de final. Sincer, nici nu aș putea spune cu siguranță dacă mă uitam la liane când am aflat că ne mutăm, nici măcar nu știu dacă s-a întâmplat într-adevăr.

Nu am mai revenit la aparat în acea zi; m-am schimbat și-am luat-o spre casă. Se înserase deja, iar Brătianu părea să fie doar un fundal negru punctat la distanțe egale de lumini albe-gălbui; era oră de vârf. Ziua următoare, medicul de familie avea să-mi spună că aritmia nu este îngrijorătoare – n-aveam nimic și urma să-mi treacă, dar și c-ar trebui să mă las de fumat și să mănânc mai mult, mereu e loc de mai bine.

[1] Domnul v-a adus, un salut specific creștin.

[2] Fecioara Maria

[3] Dumnezeu este unul.