Ne încapsulăm în viețile altora ca într-o terapie de somn lucid. Cu alte cuvinte, reality tv. Ați văzut ce dimensiuni sectare a căpătat cea mai recentă ediție a "Insulei Iubirii" – meme-narcoză, fandom-uri, tribunale supreme ale moralității, watch party-uri. Emisiunea asta stoarce din noi o pasiune a apartenenței demnă de vechile structuri tribale.

Aici, în această combustie a fascinației, debutează în lungmetraj și Agathe Riedinger – cu "Diamant brut" (2024), căutându-și o particulă într-un univers cinematografic marcat aproape totemic de regizori ai realismului social precum Frații Dardenne, Mike Leigh sau Andrea Arnold.

Înainte de orice alt panseu, o umilă remarcă... "istoriografică": era nevoie de filmul ăsta, o incizie empatică într-o febră a aurului de pe Instagram - goana disperată a influencerilor după emisiuni precum "Insula Iubirii". Notiță: "Diaman brut" este vecin de palier cu "Sweat" (2020) al lui Magnus von Horn, ambele filme excavează aceeași temă turbulentă și abundentă, rostogolind-o ca o bilă de pinball între beție motivațională și singurătate cumplită.

Stând în sală la MȚR (Les Films de Cannes à Bucarest) și uitându-mă la agonia Lianei, personajul principal, un indice insignifiant în capitalismul serotoninei din social media, mă gândeam că clanul Kardashian, care a mondializat cultura ajustărilor chirurgicale, a îngroșat un pic sentimentul de nedreptate în lume. "Liberalizând" un cod social incredibil de eficient emoțional și financiar (implanturile), divele Kardashian au deschis totodată și Cutia Pandorei. Când ai la dispoziție un instrumentar trupesc ușor de imitat, cazi rapid în inflație și irelevanță. Practic, prin Liane, Agathe Riedinger scanează o groapă comună a Instagramului, o groapă plină de clone eșuate ale "matricii" Kardashian; clone devastate de nedreptate, de furia că deși pot oricând arăta precum Kim (deci ar trebui, teoretic, să aibă aceleași șanse la cucerirea faimei), vor rămâne doar niște avortoni ai inegalității în absența unei familii bogate, o simplă carne sezonieră de tun, cu nevroză garantată și fără vreo protecție împotriva politicilor uitării din showbiz.

În mare parte, Agathe Riedinger a vrut să lucreze cu actori amatori. Dar asta transpare vag, bunăoară, în jocul actoricesc al lui Malou Khebizi (Liane), care se dovedește o forță a naturii, un fulger biped, reușind să înglobeze enciclopedic limbajul corporal și mantra de empowerment ale acestei specii fragile de "content creator". Și pentru a tura cum trebuie angoasa Lianei în așteptarea telefonului izbăvitor al producătoarei emisiunii și relația dezastruoasă cu mama sa, Agathe Riedinger a ales să filmez în format 4:3 și-n stil handheld, care sporesc senzația de asfixiere, de cușcă provincială, de vid internautic, de lipsă de spațiu în viața privată. Notiță: stilul handheld are și această capacitate hipnotică de-a extrage trăsături coregrafice din gesturi care pot părea banale privite cu ochiul liber; istoricul de film P. Adams Sitney îl numea "the somatic camera".

Iar colorizația densă, acidulată și noise-ul de peliculă (montat în post-producție) à la Kodak Vision 3, cu mici aberații cromatice bine plasate pentru a profita la maxim de stilizările anamorfice ale lentilelor Orion SE de la Atlas, plus emulsiile de neoane și de amurguri fac pârtie visceralității. "Am vrut să forțăm limitele, să lăsăm baltă orice control, fără «paletă de culori», să lăsăm totul să explodeze în toate direcțiile pentru a însoți tumultul Lianei", explică Noé Bach, directorul de imagine al filmului, într-un interviu pentru AFC. Și chiar asta se-ntâmplă, totul explodează în toate direcțiile, de la excesul de fantezism pop al hainelor Lianei și până la nautarilsmul sunetelor (orașul, scuterele, tocurile etc.). Totul este vulcanic, imediat, asupritor. Și galvanizat de o paradă a prostului-gust. În chinul ei ingenios de-a copia "low-cost" vestimentația și implanturile starletelor, Liane face din prostul-gust o expresie regală a umanului. Căci, potrivit pictorului Martial Raysse, "prostul-gust înseamnă să vrei frumusețea absolută cu orice preț."

Mă voi hazarda în ceva ce-ar putea părea o exagerare, dar este o exagerare necesară, pentru a celebra într-un fel instinctul scenaristic al regizoarei: debutul ăsta conține una dintre cele mai frumoase scene de început pe care le-am văzut, un amestec copleșitor de reverie și deznădejde. Filmul se deschide cu Liane pe tocuri, noaptea, în parcarea goală a unui supermarket, dansând în jurul unui stâlp de iluminat precum o dansatoare la bară. Ca un copil jucându-se de-a supereroii. Mișcările ei lascive, lăsate în voia spiritului, sunt o declarație de război adresată Vieții, iar singurătatea absolută a acelei parcări proclamă o altă realitate: Liane dansează pe acoperișul lumii, sub tocurile ei există doar vaste întinderi de liniște, mapamondul transformat într-o utopie a tranchilității.

Agathe Riedinger nu rupe gura târgului cu acest film, ci ne prezintă anatomia intuițiilor ei. Iar aceste intuiții anunță o regizoare specială.