Cu o singură zi înainte de sfârșitul lui septembrie, toamna strecura efluvii misterioase printre fagii de pe marginea drumului. Primele frunze căzuseră la pământ pe marginile potecii în mijlocul căreia un arici tocmai se făcuse ghem. Prietena din copilărie a Ruxandrei Balș ocoli vietatea, își luă inima în dinți și intră în clădirea instituției. Școala numărul șapte, cândva o casă obișnuită din satul de munte, era alcătuită din două încăperi spațioase și o baie. Coborând ulița spre poarta incintei, tânăra femeie îl ochise deja peste gard pe profesorul de engleză, care tocmai bea cafea și fuma în dreptul ferestrei.

Bărbatul care, în visările ei diurne de evadare, devenea biletul de ieșire din sat – un profesor, un orășean cu facultate – o întâmpină la ușă, primi pachetul cu sandvișuri din pâine cu ou și, cu o mină rezervată, o ascultă pe Elena înșirând cu sufletul pe buze una și alta despre fratele ei mai mic, după care închise ușa în urma ei.

"O fi având pe cineva." Era masiv, bărbos și purta ochelari. "Nu se uită la o fată de la țară? Am făcut liceul la oraș! Și orașul e la o aruncătură de băț!". Elena nu-i suflă nicio vorbă prietenei ei despre scurta întrevedere cu profesorul de engleză – știa că Ruxandra ar fi văzut imediat motivul adevărat pentru care nu pregătise, dis-de-dimineață, suplimentul. Cu aplomb, cele două fete de optsprezece ani puneau zilnic la cale tot soiul de strategii al căror rezultat era că părăseau satul pentru oraș, acum că se aflau la o răscruce. Proaspete absolvente ale liceului teoretic Mihai Eminescu, își trăiseră ultimii patru ani făcând naveta de nouă kilometri dus-întors între satul de pe coasta masivului muntos și urbea din depresiune.

Tatăl Elenei, proprietar de oi, vite, porci și cai, unul dintre fermierii înstăriți din comună, o anunțase deja pe fiică-sa că urma să rămână în casă, dându-i de înțeles că ar fi fost timpul să-și caute un soț. De ce nu găsise unul în cei patru ani de liceu? Parcă acum lucrurile ar fi ca în trecut, se gândi Elena. Băieții de oraș erau băieți de oraș – chiar nu se uita deloc la televizor? "Tata trăiește în trecut", îi spusese Ruxandrei, repetându-i că refuza să devină soția fiului vreunui gospodar cu case și terenuri și animale pe aceeași coastă de munte. Așa că, în zilele acelea, Elena rămânea uneori clipe lungi în fundul grădinii, oprindu-se din culesul merelor și castanelor căzute, survolând cu privirea incinta cu acareturi care amenința să-i înghită tinerețea. Erau anii '90.

Soarta Ruxandrei se anunța, prin comparație, euforică. Gheorghe Balș, tatăl ei, care plătea chiria pentru trei boxe în hala din piața mare a orașului, avea s-o lase să dea examen la facultatea de drept aflată acum în oferta universității din oraș ca efect al prăbușirii numărului candidaților care aspirau la facultatea de mine după Revoluție. În fapt, facultatea de drept era o filială a facultății de profil din Arad. Ruxandra încheiase liceul cu medie mare, învățând pe brânci – îi plăcuse cartea și, pe lângă asta, era mereu cu gândul la oraș. Era o tânără recunoscătoare că familia ei ar fi avut banii care să-i permită să stea acasă și să învețe dacă ar fi luat examenul de admitere, fără să fie nevoită să își caute imediat de lucru. Și contempla cu o milă reală ceilalți tineri care nu aveau resursele, educația ori șansa să părăsească comuna. Hainele ei de oraș, purtate în cei patru ani de liceu, erau superflue în așezarea din munte.

În chiar după-masa zilei în care prietena ei schimbase cele câteva vorbe cu profesorul, Ruxandra o consola, încă o dată, pentru interdicția de a încerca la universitate. Nu învățase la fel de bine ca ea, însă ar fi putut să intre la mediu sau management, secții înființate de abia doi ani.

— Lasă, Eleno, că ai să dai și tu peste un an sau doi. Se-nmoaie tac-tu...

Se așezaseră amândouă pe banca de lângă capul podului din piață, la distanță egală de primărie și căminul cultural.

— Tu n-auzi că vrea să mă mărite cu Adrian Iftimie? Ca-n evul mediu...

— Dacă nu vrei, ce-o să facă? Ține-te tare...

— Tare? Taică-meu e-n stare să mă bată... Și proasta de maică-mea zice și ea ca el.

Lui Adrian Iftimie, în vârstă de douăzeci și șase de ani, fiu al parohului local, nu îi displăcea deloc ideea uniunii cu Elena, era o sarcină pe care o acceptase fără să fie nevoie ca taică-său să ducă muncă de lămurire – fata era drăguță, averea tatălui consistentă. La fel ca toți sătenii care trăiau pe coastă, Elena și cu el se cunoșteau de copii. Elenei îi repugna ideea unei căsători aranjate – "încă puțin și suntem în secolul douăzeci și unu!" – și i-o spusese odată, când el urca cu jeepul Rover din oraș și ea era ieșită în mica piațetă din fața căminului cultural ca să se întâlnească cu Ruxandra și alți doi liceeni din comună. Iftimie era înalt, subțire, cu tenul lăptos și seboreic și păr rar blond spălăcit. Cele două prietene ajunseseră să îl disprețuiască fiindcă s-ar fi însurat cu Elena din motive lucrative, ceea ce era poate nedrept ținând cont de moravurile băștinașilor de pe masivele care mărgineau valea. Adrian terminase liceul industrial în oraș, însă nu învățase niciodată destul cât să încerce un examen de admitere la universitate. Taică-său cumpăra oi și vite ca să-i lase pe mână o faună cât mai numeroasă când avea să fie la casa lui, însă Adrian nu părea prea încântat să apuce frâiele muncilor rurale. Cobora în oraș cu alți doi-trei prieteni din sat și la sfârșit de săptămână intra într-unul dintre cluburile nou-deschise și vara se întindea ore întregi la bere pe la tot soiul de terase.

În seara dinaintea examenului de admitere, Ruxandra se despărți de Elena și o apucă spre casă. În fața porții, își ridică în brațe pisica, întrebându-se când ar fi fost cel mai potrivit să încerce să-l convingă pe taică-său să-i dea voie se mute la cămin odată ce ar fi intrat la facultate. Îi va răspunde că nu se justificau banii pentru cămin, de vreme ce satul era atât de aproape de oraș? Îi sălta pieptul la gândul libertății: studentă și rezidentă într-unul dintre căminele din campus! Poate ieșiri, poate viață de noapte. În ultimul an de liceu, se sărutase cu un coleg dintr-o clasă paralelă. O făcuseră din joacă, la mișto, declarase colegul, dar se gândea mereu la asta.

Dimineața, în fața clădirii universității, Ruxandra se întâlni cu colegii de liceu care se pregătiseră pentru examen. Se vorbea că totul devenise mai ușor și că universitarii încercau, prin relaxarea standardelor, să compenseze prăbușirea interesului pentru facultățile cu profil minier și să strângă cu orice preț numărul necesar de studenți. Se suplimentaseră și locurile pentru bacalaureații veniți din Republica Moldova.

Ruxandra fu cât pe ce să fie admisă pe un loc premiat cu bursă. Cursurile începeau la întâi octombrie.

Elena o îmbrățișă pe podul comunal. Făcuse pasul decisiv ca să plece de acasă. De acum, următoarea bătălie era pentru mutatul în cămin.

— Și dacă nu te lasă, după facultate te angajezi și ai plecat, îi spuse Elena.

Cele șaptesprezece zile rămase până la începerea cursurilor și le petrecu în sat, primind într-o sâmbătă seara, din partea tatălui ei, dezlegare să intre în club cu vărul ei de gradul al doilea și cu prietena lui. Din când în când, cei doi veneau în oraș din Cluj, trăgând la mătușa Lora. Lora era contabilă și locuia într-un bloc de pe marginea bulevardului central. Celor doi aclimatizați clujeni li se alătură fiica contabilei, Marieta, care avea douăzeci și opt de ani și încă nu era măritată. Ruxandra mai intrase în clubul Galaxy de câteva ori de-a lungul anilor de liceu. Petrecu o seară veselă, bău câteva doze de carbogazoase și dansă vreo cincisprezece minute cu mișcări reținute, poate tocmai din cauza lipsei oricărei băuturi alcoolice.

Când păși pentru prima dată în holul cel mare al universității, avu senzația că se aventurează într-un loc important și că pereții înalți susținuți de coloane și bolta de deasupra lor aveau puterea să-i hotărască viața. În scurt timp, se împrieteni cu toate vestibulele, cu sălile de curs și cu colegii ei. La început fu timidă, însă cei de vârsta ei o plăcură după ce constatară că învăța, că era sinceră și că nu lipsea de la cursuri. Îi spuneau "Ruxi".

Se hotărî să ia bursă, chiar dacă o apăsa să vadă câtă nevoie ar fi avut de acei bani oricare dintre studenții săraci și mai ales cei veniți din Republica Moldova.

Pe la mijlocul celui de-al doilea semestru, ieși de la seminarul de drept constituțional contrariată și cu ochii înstelați, fără să știe dacă să râdă sau să se indigneze. Când predase foile cu conspect, seminaristul o privise în ochi, zâmbind și alunecând din ceea ce era o conversație normală spre ceea ce era – nimeni nu se putea înșela, mai ales o fată de 19 ani – flirt. O întrebase de unde venea, unde locuia, ce planuri profesionale și ce așteptări avea.

— Nu te descurci rău deloc, Ruxandra, trecuse bărbatul de la persoana a II-a plural la pertu. Poate rămâi în facultate.

Coordonatorul de seminar, pe nume Silviu Grigore Pop, își imagina de ceva timp că ar fi putut fi un fel de prădător sentimental. Legătura lui cu o doctorandă luase sfârșit de trei luni de zile și de atunci își încerca puterea de seducție: cu o vecină din bloc, cu o colegă care preda drept constituțional, cu o femeie măritată cu un văr îndepărtat și acum cu Ruxandra Balș. Totuși, simțea, credea, știa pur și simplu că femeia menită lui era doctoranda de care se despărțise și își spunea că doar își făcea de cap până când avea să o caute din nou și să redevină un cuplu.

Atențiile coordonatorului de seminar îi dădură încredere. Un intelectual oficial, își spunea, o curta, cum ar fi spus maică-sa, sau încerca să o combine, în expresia celor din generația ei. Nu știa ce să facă. Nu se vedea măritată cu el, era cam scund și slab, visase întotdeauna la un zdrahon ca soț, să simtă când o strânge în brațe. Era totuși mândră de succesul ei, îi picase cu tronc unui profesor universitar. Inteligența e atrasă de inteligență, citise într-o revistă nu de mult.

Cu cei din grupul de studenți cu care se împrietenise stătea la câte un cappuccino după școală sau se plimba prin oraș. Își împrumutau notițele și se așezau unii lângă alții în sălile de curs. Cum se întâmplă, componența grupului fluctua, însă nucleul era alcătuit, cel mai adesea, din patru fete și doi tineri bărbați. Băieții umblau cu băieții din spirit de gașcă, iar fetele cu fetele, însă unul dintre tineri era fratele uneia dintre fete și astfel rezultase un amestec eterogen. Celălalt băiat, Cristian Metzey, începuse prin primăvară să-i facă ochi dulci, nici prea îndrăzneț, dar nici timid – adevărul era că tocmai pusese la orizontală o femeie cu vino-ncoa din cartier și se afla în siajul acestei reușite.

Ruxandra devenise încrezătoare, spunându-și, ea, care stătea acasă doar pe jumătate mulțumită în fața oglinzii, că farmecele îi întreceau frumusețea, acum că, pe lângă ținta atențiilor seminaristului Pop, era și obiectul tentativelor colegului Metzey. La sfârșitul unei săptămâni de mai, când ieșiseră de la ultimul curs, colegul ei se oferi s-o însoțească până în stația de microbuz. Pe la jumătatea drumului, tânărul pomeni de apartamentul unui prieten, a cărui cheie se părea că o avea la el. Ruxandra se prefăcu că nu înțelesese nimic, îi mulțumi și se urcă în microbuz.

După ce ajunse la ultima stație, o porni pe jos pe ulița de țară. Mai făcu trei sute de metri și se pomeni înjurată crunt de peste gard de fiul lui Pârlog. Bărbatul era beat. Cauza imprecațiilor era neînțelegerea dintre tatăl său și tatăl Ruxandrei: cei doi erau certați pentru pământ – pentru ce altceva? – după ce fiecare își făcuse socoteala de a se înstăpâni peste o pășune de la marginea comunei de îndată ce va fi cumpărat de la viceprimar câteva arii de răchită.

Gheorghe Balș ieși din casă și se înfipse pe călcâie în fața porții lui Pârlog. Pârlog senior reuși să-și bage în casă fiul turmentat, însă îi răspunse cu țâfnă tatălui Ruxandrei. Ruxandra îl luă pe taică-său de braț și, de data aceasta, conflictul se opri aici.

La facultate, avansurile lui Cristian Metzey continuau. Ruxandra trecea în revistă colegele despre care putea crede că nu avuseseră încă de-a face cu bărbați. "Parcă poți să știi?" fu concluzia pe care i-o declară Elenei într-o seară, în sat. Până și Elena avusese un episod în ultimul an de liceu și Ruxandra se socotea mai arătoasă. Așa că așteptă încă trei zile până când Cristian se oferi să o conducă din nou spre stația de microbuz, acceptă invitația de a merge în apartamentul aflat la dispoziția colegului ei și, peste trei sferturi de oră, ieși în stradă femeie.

După toate semnele, avea să reușească să obțină bursa. În timpul sesiunii de primăvară, tânărul conducător de seminar o opri din nou pe hol și îi puse o mână pe braț.

În lunile care urmară, fără să fi renunțat la ideea de a ajunge cândva chiriașă în căminul studențesc, Ruxandra urcă de încă două ori cu colegul ei în apartamentul primei aventuri. În plus, seminaristul Silviu Grigore Pop o asalta în continuare, oprind-o pe hol și zâmbindu-i ori de câte ori nu era în grupul ei de studenți. Îi înțelegea discreția, spunându-și că evita să fie văzut ca să se protejeze. Totuși, Ruxandrei nu i-ar fi displăcut să-l vadă și colegele ei.

Rumega în continuare gânduri privitoare la atitudinea pe care ar fi trebuit s-o ia față de el. Într-o seară, fără să fi plănuit înainte, i se destăinui Elenei.

— Vezi tu ce faci. Dacă e drăguț..., flană prietena ei cu mâinile prin aer drept concluzie.

La începutul semestrului al II-lea, într-o dimineață geroasă și fără zăpadă, tânărul Silviu Grigore Pop o strigă pe hol. Ruxandra se opri și se lăsă invitată la o cafea.

Așa că prima întâlnire cu Silviu se consumă la una dintre mesele clubului Karo. Clubul funcționa chiar lângă clădirea cu aulă a universității, pe strada care părăsea orașul și urca dealul spre celelalte corpuri ale institutului.

Seminaristul fu cuceritor și respectuos în același timp. Prima dată când intră la el în casă, peste două săptămâni, Ruxandra știa că se despărțise de fosta lui prietenă de câteva luni de zile, dar nu știa că Silviu tatona terenul, încercând s-o câștige înapoi.

Neștiuți de nimeni, Silviu Grigore Pop și Ruxandra continuară să se vadă de-a lungul celui de-al doilea semestru. El încercă s-o convingă să-l însoțească la mare, însă ea știa că nu ar fi putut găsi nicio scuză destul de bună pentru tatăl ei pentru un sejur pe litoral.

Evitau să fie văzuți împreună prin oraș. Ruxandra se întâlnea cu prietenele de la facultate, apoi – mereu cu inima strânsă fiindcă taică-său era un vulpoi bătrân care putea oricând să miroasă ceva – o apuca spre centrul urbei, pe străduțele din spatele blocului de la bulevard, ocolindu-l astfel, și urca în apartamentul cu două camere al lui Silviu.

Se întreba dacă s-ar mărita cu el – poate că da, poate că nu – dar, atunci când, la o lună și jumătate după debutul anului II, relația luă sfârșit, nu suferi prea mult și nici nu o deranjă prea tare ideea că îi fusese preferată altă femeie.

Încă nu reușise să se mute în căminul studențesc: taică-său îi spusese să folosească banii pentru bursă drept niște bani bineveniți în plus, care oricum nu i-ar fi ajuns cât să-și plătească chiria și să-și ducă traiul în cămin.

— Termini facultatea și îți iei servici și te poți muta în oraș, încheiase taică-său discuția. Ruxandra își amintea că maică-sa îi pomenise ceva despre niște bani puși deoparte pentru un apartament sau măcar o garsonieră după ce ar fi absolvit.

La sfârșitul anului II, își întâlnise viitorul soț. Împreună cu un grup de studenți, fu trimisă pentru practica din curriculum la tribunal, unde, printre altele, trebuia să stea de vorbă cu părțile din diferite procese și să ia notițe pentru referate. În timpul unei astfel de întrevederi, Ruxandra se așeză la masă cu un tânăr om de afaceri din oraș: Radu Vladislav.

Nu era foarte înalt, avea corpul lucrat la sală și era bine îmbrăcat.

Se afla în tribunal într-o cauză comercială, ca martor. După discuția oficială, legată de proces și observațiile lui asupra mersului procedurilor, o întrebă fără vreun avertisment prealabil dacă putea să-i ofere o cafea undeva, cândva.

— În Vegas, ce spuneți? Vă place Vegasul?

Era vorba despre un club la standarde realmente occidentale, care ființa de scurt timp la ultimul etaj al mallului central al orașului.

Ruxandra îi spuse că avea de gând de ceva timp să intre în clubul nou-deschis și Radu Vladislav i-l descrise pe scurt, în comparație cu alte cluburi în care intrase în Cluj și Timișoara

— Ei, pentru orașul ăsta e ceva! își încheie el recenzia și promise un campari cu suc de portocale roșii.

Se întâlniră în club și, două luni mai târziu, erau logodiți.

Ruxandra veni cu logodnicul acasă și primi încuviințarea tatălui ei. Lui Balș îi plăcuse tânărul: avea o afacere cu materiale de construcții, părea întreprinzător, ager, însă mereu pus pe glume.

Nunta se ținu în iarnă, în sala de mese a hotelului central.

Ruxandra mai locui acasă timp de încă două luni, până când soțul ei găsi o chirie cu trei camere în oraș. Calculase că, în curând, dacă afacerile continuau să meargă bine, avea să poată lua un împrumut de la o bancă pentru un apartament.

Noua doamnă Vladislav și soțul ei se mutară în chirie pe șapte aprilie, în timpul celui de-al treilea an de facultate. El voia un copil, însă ea hotărâse că nu era timpul până când nu absolvea și își găsea un servici.

În chestiunea carierei, avea două alegeri mari și late: magistratura sau baroul. Se decisese pentru cea din urmă, așa că, după ce termină studiile, începu practica pe lângă Darie Kovacs, avocat cu vechime, unul dintre cei mai cunoscuți din oraș. Primul ei caz fu să apere un puștan care furase niște fierătanii din curtea unei întreprinderi dezafectate.

Se înțelegea bine cu soțul ei. Vacanțele și le făcură în țară, în două stațiuni balneare și apoi urmă o excursie în Grecia, în vara următoare. Domnul Vladislav era cel care aducea cei mai mulți bani în casă. Ruxandra discută cu el varianta de a se muta într-un oraș mare, Cluj sau Timișoara, însă el nu putea să lase baltă firma de materiale de construcții și nici să-i conducă destinele de la distanță.

Apoi li se născu un fiu. Ea se gândi să-l boteze cu numele tatălui ei, însă până la urmă se deciseră pentru altul: Flaviu.

Ruxandra rămase acasă să îngrijească sugarul pentru mai puțin timp decât plănuise imediat după naștere și se întoarse la avocatură.

Înainte ca fiul ei să împlinească doi ani, când rutina vieții de cuplu se instalase și ea se putea declara fericită – pentru că, cel puțin, nu era nefericită – tatăl ei află în urma unui control la o clinică din Cluj că avea cancer la pancreas și metastaze, după ce, în urma a două controale la spitalul din oraș, medicii îi declaraseră că era sănătos și avură de gând să-l trimită la un control psihiatric.

Gheorghe Balș mai trăi încă două luni. În zilele din urmă, pielea i se îngălbenise și zăcea la pat. Muri în ultima zi din august și, după înmormântare, Ruxandra petrecu o oră la masă discutând cu fratele ei. Așa cum se înțeleseseră cu ani în urmă, la dorința tatălui lor, el urma să rămână în casa din sat și să vadă de fermă, urmând ca, an după an, să-i achite soră-sii jumătate din valoarea moștenirii.

Urmă o perioadă mai accidentată, din pricina unui caz pe care îl pierdu în fața unui judecător despre care era sigură că luase mită. Ce era de făcut? O vreme, ea și doi dintre colegii ei avocați rumegară ideea de a-i face, cumva, un flagrant magistratului respectiv. Un alt judecător, o doamnă, îi dădu de înțeles Ruxandrei că în barou se știa că judecătorul Preda era necinstit și că avusese astfel de probleme și înainte de Revoluție.

Până la urmă, Ruxandra lăsă totul baltă, ridică din umeri și merse mai departe.

Nu era geloasă din fire, însă, imediat după povestea cu judecătorul îi ajunse la urechi informația că soțul ei ar fi înșelat-o. Cel mai important i se păru să afle dacă era doar o aventură de chef sau Radu Vladislav avea o relație extraconjugală în toată regula.

Soțul ei avea grupul lui de prieteni, cei mai mulți, ca el, oameni de afaceri mai mici sau mai mari din oraș – un proprietar de bar-restaurant cu terasă, altul de casă de schimb valutar și amanet, un deținător de vulcanizare. Din acest cerc de prieteni, în care soții Vladislav își petreceau din când în când timpul, Laurențiu Toader, deținătorul a două case de schimb valutar și a unei case de amanet în oraș îi spusese, într-o discuție, într-o seară de vară la o terasă, surorii unei avocate că domnul Vladislav se afla chiar atunci la o cabană din munte, cu o anumită Iustina.

Sora avocatei îi spuse soră-sii și aceasta, peste câteva zile, Ruxandrei.

Cine era Iustina? Putea fi vorba de o femeie de consumație? Știa că nu avea cum să afle mai multe, fiindcă pur și simplu nu avea pe cine să întrebe. În oraș nu exista nicio firmă de detectivi particulari – și se întreba dacă, în cazul în care ar fi existat, l-ar fi pus pe soțul ei sub urmărire. Să divorțeze? Nu se putea oare ca totul să nu fie decât niște vorbe în vânt? Până la urmă, timpul trecu și furia și neputința trecură în bună măsură și ele.

Păstrase, în toți acești ani, legătura cu Elena, care se mutase și ea, la câțiva ani după Ruxandra, în oraș. Când îi expuse Elenei problema, aproape că se vindecase de gândul trădării: erau bărbați, la ce puteai să te aștepți de la ei?

— Eu pe al meu nu l-am prins, dar știu că a făcut-o, îi spuse Elena. După un timp, nici nu mai contează, adăugă.

Anii trecură la fel de repede sau de încet ca pentru restul lumii: Ruxandra era deja un avocat cu experiență și reuși să câștige câteva procese care îi aduseră respectul și, uneori, invidia confraților ei de meserie. Firma soțului ei se dezvoltase și bărbatul deschisese alte două puncte de comercializare în valea pe fundul căreia, șerpuind de-a lungul șoselei principale, se întindea orașul. Acum aveau altă mașină, un 4X4 Nissan; pentru o vreme se gândiseră amândoi dacă să-i cumpere Ruxandrei un beatle sau un mini, însă renunțaseră la idee ca fiind o cheltuială care nu își avea rostul. Totuși, peste încă o jumătate de an, soțul ei îi cumpără un Mini Cooper.

Câștigau destul, el din firmă și ea din avocatură, ca să se gândească din nou la ideea achiziționării unei case, undeva la periferia orașului. Însă, după ultima mare criză financiară – cea mai mare de după interbelic, spuneau ziariștii – veniturile familiei scăzură, pentru ca apoi, de la an la an, să înceapă din nou să crească.

După închiderea minelor, lumea din oraș începea, acum că era posibil, să plece în vest: Italia, Spania, Franța, Germania, mai apoi Anglia. Soțul Elenei fusese și el patron de firmă, însă, după câțiva ani grei, declarase falimentul și rămăsese cu datorii la stat de câteva sute de mii de euro. După încă o vreme, Elena vându casa și pământul din comună, apoi apartamentul din oraș și plecară în Franța, cu gândul de a se stabili acolo. Parisul îi prii Elenei, spre ghinionul consortului: îl părăsi pentru Jean-Ives, fost fotbalist, acum divorțat, în vârstă de cincizeci și trei de ani. Peste câteva veri, veni în concediu cu francezul în țară.

Anii care veniră o găsiră pe Ruxandra preocupată, în mare parte, de carieră. Reprezentă câteva firme din orașele mari, nu mai accepta orice client, era considerată o avocată bună, deși unii comentau răutăcios faptul că părea să aibă relații de prietenie cu anumiți judecători. Infidelitățile soțului, despre care continuă să prindă de veste, nu o mai mișcau prea mult. Ăsta era omul, nu avea de gând, deși ar fi putut, să caute altul mai bun. Într-o seară de noiembrie, se prezentă la întâlnirea cu părinții în sala de clasă a fiului ei. Pe lângă diriginta de matematică, la ședință apăru pentru scurt timp și directorul liceului și apoi Marius Ivan, profesorul de informatică. Pe Ivan Ruxandra îl cunoștea din vedere – locuiau în același cvartal și ea și soțul ei se salutau cu el. Profesorul îi zâmbea.

Ruxandrei îi trecu prin cap că, dacă ar fi vrut o relație extraconjugală asta era încă o ocazie – s-ar fi putut, într-un fel, răzbuna pentru infidelitățile soțului. Însă își spuse că, așa cum unii nu se apucă de droguri sub nicio formă, nici ea nu avea în ea gena infidelității, poate că avea legătură cu felul în care fusese crescută. O știa din vedere și pe soția profesorului, era supraponderală, o văzuse de câteva ori în fața scării și o auzise strigând pe geam după bărbatu-său să cumpere una sau alta de la chioșcul-alimentară din cartier. Mai erau, apoi, flirturile mai ușoare sau mai apăsate cu câte un coleg din barou. Dar cum toți erau însurați, Ruxandra nu îl încurajă pe niciunul – și dacă nu ar fi fost însurați, probabil că tot nu ar fi fost interesată.

Peste încă două toamne reci se mută în casă nouă cu Radu Vladislav, casa cu etaj, cinci camere și curte pe care și-o doriseră amândoi cândva. Era frumos, chiar dacă situația căsniciei ei era cum era.

Își cumpăra haine mai scumpe, își cumpără o mașină nouă. Fiu-său se dovedise un copil inteligent, încă din clasa a IX-a strălucea la informatică, după liceu avea de gând să dea examen la calculatoare, la Politehnică, probabil în București. Da, joburile din IT erau plătite cel mai bine și nu era vorba numai de bani, era pasiunea lui.

Cu ce altceva să își umple viața, își spunea Ruxandra odată cu trecerea timpului, decât cu griji pentru soț, cu nervi pentru infidelitățile lui, cu viitorul fiului ei și cariera ei în barou? I se părea uneori că era greșit să nu aibă un plan mai mare, ceva grandios. O viață măruntă, o viață precum celelalte – când îi spusese asta lui Radu Vladislav, într-unul dintre interludiile în care el îi jura că nu mai calcă pe alături, acesta îi oferi pe loc soluția:

— Intră în politică!

Nu se gândise niciodată cu seriozitate la așa ceva.

Când fiul ei termina liceul, pentru Ruxandra se ivi șansa unei lovituri. În anii petrecuți în barou, se împrietenise, atât cât o permitea salvarea aparențelor, cu judecătorul Gînju. Marian Gînju era aproape de pensionare și, venind și el din sistemul de dinainte de Revoluție, văzuse și făcuse destule la viața lui. Se vorbea în oraș, printre cei care aveau o vârstă, de dosare rezolvate la comanda partidului și mulți nu i-o luau în nume de rău – așa era pe vremea Împușcatului.

— Oricum, totul e orientat după un mare sistem de relații, vechi și mare... Așa a fost dintotdeauna, îi spunea colegul ei Augustin Pera, cel mai bătrân avocat din barou. E bine să nu ai iluzii, așa merg lucrurile, îl cita fără să știe pe Vonnegut.

În zilele dinaintea Crăciunului, Ruxandra aștepta verdictul judecătorului Gînju într-un caz în care pleda pentru o firmă mare din Timișoara care avea o sucursală în Vale. În schimbul unui verdict favorabil, judecătorul economisea 55.000 de euro la cumpărarea unei proprietăți în orașul de pe Bega. Fiică-sa și familia ei urmau să se mute acolo.

— Ce nu facem pentru copii? o întrebase retoric pe Ruxandra la ultima întrevedere, și ea îi răspunsese că știa prea bine, era mamă, după care trecuseră încă o dată peste detaliile trocului. Ruxandra știa că, nu peste mult timp, avea să capete o anumită faimă în mediul de justiție în care își făcea cariera, magistrații și juriștii cu experiență aveau să înțeleagă despre ce fusese vorba.

Tot cam pe atunci, în limbajul folosit de vechea ei prietenă Elena, își trase amant. Își spusese că, în siajul infidelităților fără sfârșit ale lui Radu Vladislav, avea dreptul. Trimis de firma pe care o reprezentase Ruxandra, din Timișoara aterizase în oraș și Iulian Grădinaru, avocat cu experiență, un domn distins, puțin cam plinuț și nu tocmai arătos, divorțat de ani buni și client discret al două-trei femei pe bani din capitala Banatului. Adevărul era că Iulian Grădinaru era mulțumit de întrevederile cu plată pe care le avea cu acele fete și nu căuta neapărat o legătură serioasă. Însă la fel ca seminaristul din tinerețea Ruxandrei, o găsi fermecătoare și, în plus, era vorba de o aventură în orașul acesta de provincie și nu în Timișoara, unde ar fi trebuit, din pricina carierei și a mediului său, să se gândească de două ori înainte de a intra într-o relație. Era un soi de aventură de vacanță și gândul ăsta îi dăduse curaj. La început, Ruxandra nu păruse prea încântată de avansurile lui – un domn cu ochelari high end, cam trecut și cam burtos –, însă costumele scumpe, mașina și mai scumpă și manierele de gentilom o convinseseră, spunându-și că abia acum devenea chit cu soțul ei, după ani și ani de resentimente și reconcilieri.

El își închiriase un apartament cu două camere pe perioada șederii în oraș, cele două hoteluri mari din urbe nu îi ofereau condițiile pe care le reclama. Se întâlneau în apartament la sfârșitul zilei, orașul era prea mic ca să umble împreună prin diverse localuri de agrement fără să se afle instantaneu.

— Dacă intrăm într-o cafenea îți dau în scris că în douăzeci de minute intră cineva care mă cunoaște, îi expusese ea situația. Dar dacă soțul ei o înșela și era de facto divorțată, de ce se mai ferea?

— Pentru copil, îi spusese avocatului din Timișoara. Copilul avea douăzeci și ceva de ani, îi spusese el într-o seară, dar poți să te pui cu raționamentele unei inimi de mamă?

Nu peste mult timp, Ruxandra intră în politică:

— La liberali, unde altundeva? o informă pe Elena Balș la două zile după ce semnase adeziunea și convenise asupra candidaturii pentru consiliul județean. Ar fi vrut să aleagă camera deputaților, dar aici avea drept concurent un membru mai vechi, om de afaceri.

În nopțile când lipsea, după ce făceau dragoste, stătea pe cearșaf alături de Iulian Grădinaru și vorbeau despre viețile lor, despre timpul care trecuse.

— Ne-a mai rămas bătrânețea, spunea Grădinaru cu obidă.

Cazurile se succedau unul după altul, apărea în fața instanței și pleda, câștiga bani, și acum anticipa ziua în care avea să devină mai relevantă și mai cunoscută odată ce ar fi ocupat o poziție politică. Cât de înaltă, asta era întrebarea, însă așteptările ei erau destul de mari. Într-o zi, avea să se vadă în capitală și acolo i se vor deschide tot soiul de oportunități pentru a face bani serioși.

Era acum colegă cu liberalii din vale și din oraș, strângea mâini, se implica și simțea că are un scop important, sentiment pe care nu-l mai avusese din anii de debut în avocatură. Stătea la cafele cu colegii discutând politică și în campania electorală fu ocupată până peste cap: se implică în tot soiul de acțiuni electorale, participă la emisiuni ale celor două televiziuni locale, dădu interviuri pentru publicațiile din vale care încă apăreau pe hârtie odată cu edițiile online. E doar o chestiune de timp, își spunea, până când, cu toată precauția lor, în oraș lumea avea să foarfece legătura ei cu avocatul din Timișoara și Radu Vladislav să ia la cunoștință.

— Eu nu te bat la cap pentru amantele tale, îi răspunsese Ruxandra peste încă o săptămână, dis-de-dimineață, când el își bea cafeaua în bucătărie și ea coborâse de la etaj.

— Ți-am mai spus, replică iritat consortul, a fost o chestie strict fizică... Tu ai o relație acolo.

Ruxandra urcă înapoi scările ca să se îmbrace pentru oraș, spunându-și că de data asta chiar avea să se lase cu divorț. Începu să lipsească și mai mult de acasă, pretextând – era, de fapt, doar pe jumătate un pretext – angajamentele campaniei electorale. Fiu-său, student în București, avea să audă și el, fără îndoială, cele auzite de taică-său, însă Flaviu nu numai că nu era afectat, ci sugera că, până la urmă, un divorț ar fi fost benefic pentru amândoi părinții.

— Asta o fi maturitatea, îi spunea prietena lui din anul al III-lea. Așa trebuie să arate.

După cum era de așteptat, primăria și cele mai multe scaune din consiliul local și județean fură adjudecate de partidul de guvernământ. Ruxandra se aștepta să piardă, însă gustul înfrângerii era amar. Două lacrimi mari îi curgeau pe obraz în timp ce recapitula pentru Iulian Grădinaru toate eforturile depuse pentru partid.

— Așa se pierd oamenii buni, lumea votează pe găleți și sticle de ulei! Îi scot primarii la vot ca pe oi..., concluzionă Grădinaru.

Apoi se puse problema unei vacanțe făcute împreună. Asta însemna, aproape sigur, divorț, îi spuse Ruxandra. Însă, cum procesul pe durata căruia avocatul locuise în oraș se terminase, omul voia să se întoarcă la Timișoara, la viața lui și la femeile lui plătite, îi fusese dor de mediul în care își vedea de viață și carieră. Nu i-o spuse direct Ruxandrei, îi dădu de înțeles că avea să se întoarcă când i-o va permite timpul fiindcă urma o perioadă plină.

— Și cu vacanța, cu vacanța trebuie să văd cum le aranjez pe toate, îi spusese Ruxandrei, având de gând să-i dea vestea proastă prin telefon. Dar Ruxandra se așteptase de la început la toate acestea. Până la urmă, se gândi, avea un soț și, așa curvar cum era, încă ținea la el, chiar dacă era probabil vorba de obișnuință și de camaraderie în fața meandrelor vieții și făcutului banilor.

După încă două luni, luă parte la botezul întru credință al nașului ei de cununie. De-a lungul anilor, păstrase legătura cu soții Timofte, se cunoșteau încă din anii ei de facultate. Șerban Timofte avea deschise în vale două birouri notariale, trecuse prin tot soiul de boli și greutăți și se lăsase convins de un grup de penticostali care frecventau biserica Ghetsimani a confesiunii lor. Era de multă vreme nemulțumit de biserica națională și de matrapazlâcurile ierarhilor.

Ruxandra și soțul ei se așezară în spatele aulei locașului de cult. Radu Vladislav nu voise să vină, însă ea îl convinsese – nașul îi declarase că era cea mai importantă zi din viața lui.

După ce îl scufundară în apă, merseră în oraș, împreună cu familia botezatului, intrară în restaurantul clubului de lângă spital și cerură pizza.

A doua zi după eveniment, vești noi despre infidelitățile lui Radu Vladislav ajunseră la urechile Ruxandrei. O prietenă veche de familie, Adnana Iacob, o alertă pe Ruxandra în legătură cu călcatul pe alături al soțului ei. Prietena Ruxandrei îi spuse ce aflase de la soțul ei: bărbatul Ruxandrei petrecuse nu o dată cu o tânără din oraș întoarsă temporar din vest, unde lucrase prin cluburi de noapte și saloane de masaj erotic. Cu această tânără, Maia pe numele sau porecla ei, Radu Vladislav formase un fel de relație fără obligații – ea se prostitua în Occident și, când se întorcea, se întâlnea cu el și cu banii lui.

Nu era pentru prima dată când Ruxandra ar fi vrut să vadă cu ochii ei femeile de consum ale soțului; peste câteva zile, prietena ei o sună și îi spuse numele din buletin al tinerei. De aici trebuia doar să aibă puțin noroc pe Facebook. Și avu: femeia număra douăzeci și patru de ani și arăta bine. În fața tastelor, cu cana de ceai aburind sub nas, Ruxandra simți pentru a câta oară în ultima vreme că avea o vârstă. Începuse, de la o vreme, să se gândească cu seriozitate și alarmă la apropierea sfârșitului vieții.

Ar fi trebuit să tacă și să treacă mai departe, abia ce încheiase legătura cu avocatul Grădinaru. Dar bineînțeles că avea să i-o trântească lui Radu Vladislav, trebuia, încă o dată, să știe că ea știe.

La sfârșitul lui septembrie, își vizită fratele, era ziua lui. De când murise maică-sa, Ruxandra vizita foarte rar locul copilăriei ei. Mâncă cremeș și bău o cafea tare și apoi ieși puțin în livadă și pe ulița din fața casei. În seara aceea, primi un telefon de la fiu-său, își ceruse prietena în căsătorie.

A doua zi avea, o întâlnire importantă dimineața, apoi o ședință în biroul unei firme cu care colabora și apoi trebuia să pregătească pledoaria de apărare a unui om de afaceri local acuzat de delapidare. În curând, împlinea cincizeci de ani, ce putea să mai urmeze?