Niciodată să nu întrebi un om despre tatuajele lui.

Puștiul din dreapta pufnește în râs. Miroase a buricul pământului, a bani nemunciți, întorși cu lopata. Miroase a fundul lui taică-su, după care se ascunde. Intru în jocul lui. Iau mâna stângă de pe volan și îi arăt un cerc desenat pe antebraț.

Pe ăsta l-am făcut după ce am omorât primul om. A fost groaznic. Am avut impresia că l-am privit pe Necuratul în persoană, direct în ochi. Am simțit și putere, și frică, de parcă riscam să mă rostogolesc în infinit. Al doilea cerc, al doilea mort. De data asta aproape m-am pișat pe mine. Cât valora viața mea dacă eu irosisem doi oameni doar așa, pocnind din degete?! Oricând puteam urma.

Și cum ai ajuns la bicicletă? Ai omorât o echipă întreagă de ciclism?!, behăie puștiul lui taică-su, copilul de bani gata care-i joacă pe toți din vârful degetelor, îmbătat, drogat cu puterea pe care n-a muncit-o.

Așa e. Tatuajul e o bicicletă. Două cercuri tăiate în mai multe felii, un triunghi care le leagă și o cruce în loc de ghidon, aproape de încheietura mâinii.

E un simbol, îi răspund cât de serios poate un individ chel, cu ceafă lată și umeri de taur. Eu fug de moarte cu o bicicletă, în timp ce viața mă depășește într-un Ferrari. Înțelegi?

Dar puștiul râde și cere să trag pe dreapta. Vrea să se pișe. Îl înțeleg. El crede că strânge lumea între degetele de la o singură mână. Puterea e, pentru el, ca o sticlă de bere pe care o scoate din frigider. Și dă zece pe gât doar ca să se răcorească. Simte că i se cuvine totul. Doar l-am scăpat din mâna a cinci indivizi beți și drogați care l-ar fi băgat într-un scaun cu rotile. Doar îl conduc și-s gata să încasez un glonț pentru el.

Adevărul e că sunt penibil. Un paznic care doarme într-o garsonieră pustie, plină de izul clorului. Toată viața mea e în portbagajul mașinii.

Niciodată să nu întrebi un om despre tatuajele lui, murmur pentru mine. Puștiul e convins că nu mi-e frică. Cel puțin, nu de moarte. Singurul care ar trebui să mă sperie e chiar el, moștenitorul imperiului de droguri construit de taică-su.

Mă uit în retrovizoare. Drumul e negru, un elastic drept de câțiva kilometri, gata să pocnească dacă apare altă pereche de faruri. Venim din neant și tot spre el ne îndreptăm. Ceilalți doar ne zgândăre câte puțin, nu reușesc să ne salveze. Deschid portiera și cobor în noaptea rece. Puștiul aproape a terminat.

Nu-i nevoie să mi-o scuturi, chicotește singur în timp ce-și trage fermoarul. Îl prind de umăr și-l întorc spre mine. Ușor ca un fulg. Îi apuc gâtul alb între cazmalele palmelor mele.

Niciodată să nu întrebi un om despre tatuajele lui. Că s-ar putea să-ți spună adevărul. Puteam să te omor atunci, în club. Sau să-i las pe idioții ăia pe care i-ai insultat să-mi facă treaba. Dar misiunea mea e să-i transmit un mesaj lui taică-tu. Că se poate ajunge la el. Lângă el. Că poate fi executat prin oamenii pe care singur îi aprobă. De ce-ți spun toate astea? Ca să vezi că nu însemni nimic. Asta-ai viața, un jet de urină pe marginea drumului.

Îi spun adevărul, căci asta simt și eu. Suntem gemeni în clipele astea. El se chircește, în timp ce creierul și plămânii îi explodează. Și aceeași teamă ne izbește pe amândoi. Chipul i se albește și venele îi împung pielea. Aburul din el e aproape scurs. Când îi dau drumul e doar un sac, o haină veche, abandonată.

O să mai adaug o decorație mică la bicicleta de pe antebraț. O să-mi las părul să crească. O să port ochelari. Nu mi-e teamă de iscoadele regelui drogurilor. Am șters cu clor fiecare centimetru din garsoniera aia. Nu vor da de mine.

Când fugi de tine, alergi mai tare decât te pot urmări alții.