În data de 13 februarie, anul curent, în Reactor de creație și experiment s-a jucat pentru a treia oară la Cluj spectacolul găzduit Abuzarea scenei de Sivan Ben Yishai, cu o regie semnată de Alexandru Ceban, Ioana Dajbog și Andrei Han. Realizat în cadrul Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, cu sprijinul Goethe-Institut București, avându-i drept profesori coordonatori pe Bobi Pricop și Mihai Gligan, Abuzarea scenei lansează o replică extrem de temerară la piesa programatică din 1966, Publikumsbeschimpfung (Abuzarea publicului) de Peter Handke, în care sunt dinamitate convențiile teatrale și statutul inerțial al publicului.

Departe de a recurge la o parafrază servilă, mimetică a lucrării lui Handke, dramaturga Sivan Ben Yishai își exprimă propriul crez artistic, într-o manieră frustă și nestilizată. În Abuzarea scenei sunt ușor recognoscibile anumite dispozitive brechtiene de întrerupere a ritualului teatral, având ca resort combaterea pasivității publicului și încurajarea unei atitudini critice din partea acestuia. Spectatorul nu are parte de o reprezentație teatrală care să suscite contemplarea dezinteresată, detașată de orice valoare practică, instrumentală, morală, sau socială. Scena încetează să mai fie locul unde actorul declamă, încercând să infecteze publicul printr-un discurs afectat. Ne aflăm într-o cu totul altă zonă decât în cea unde apare ceea ce Stanislavski numește "nevoia de a infecta sufletul altcuiva cu propriile sentimente" (Konstantin Stanislavski, Munca actorului asupra rolului, Editura Nemira, București, 2023, p. 122).

Spectacolul debutează cu enunțarea unor incomode adevăruri despre teatru ca structură instituțională, în care actorii își livrează corpul, ca materie primă a muncii artistice. După cum remarcă Max Frisch, "actorul, fie că vrea sau nu vrea, nu-și poate lăsa instrumentul acasă" (Max Frisch, Jurnal, Editura Univers, București, 1984, p. 89), ceea ce îi conferă din oficiu o aură ambivalentă, în care coexistă forța și fragilitatea. Condițiile aspre de lucru, rivalitatea, obstacolele birocratice, interferența eului empiric cu eul creator sunt redate explicit în Abuzarea scenei, fără cosmetizarea sau idealizarea niciunui factor major activ din mediul teatrului. Adeseori, trecerea de la ipostaza actorului la cea a regizorului sau a criticului este aproape imperceptibilă, astfel încât dilemele, interogațiile și dinamica lumii teatrului apar ca realități care privesc comunitatea în ansamblul ei. Cei cinci artiști, și anume Maialgesa Dat, Alexandra-Ioana Harapu, Maria Elena Morar, Victor Muntean și Mara Solomon ne expun ca într-un teatru anatomic structura și anomaliile spațiului scenic, marcat de lupta dintre nevoia de a supraviețui și imperativul concretizării vocației. Există o secvență în care trei artiste se instalează în public, în primul, al doilea și penultimul rând al sălii Reactorului. O persoană plină de aplomb și ironie psalmodiază regulamentul de participare la spectacole, întruchipând un spectator nehotărât, amator de gustări, care inițial renunță la calitatea de spectator, ca ulterior să și-o reconfirme. Cineva ne informează ce mijloace de distracție avem la dispoziție, în actualitatea ahtiată după noutate și plăceri neobișnuite. Altcineva ne povestește despre fenomene aparent familiare, din sfera vieții cotidiene, dar imersate în sugestia unei corelații dintre faptul de a fi spectator și faptul de a fi actor într-o societate civilă. Cele trei protagoniste infiltrate printre spectatori dialoghează între ele sau cu spectatorii, care pot urmări textul direct pe ecranul situat în fundalul scenei. Fragmentul din Abuzarea scenei proiectat include și replicile tăiate dintr-o etapă timpurie de creație. Ineditul acestei porțiuni din spectacol constă într-un exercițiu de testare a atenției și spontaneității publicului. Anumiți oameni de teatru prezenți în sală au avut surpriza de a-și vedea propriul nume pe ecran, în dreptul anumitor replici. Unii dintre aceștia au răspuns provocării și, devenind complici cu actorii, au citit replicile care le-au fost atribuite, în timp ce alții au optat pentru anonimatul tăcerii. S-a întâmplat ca ultimul spectator invitat să citească o replică să fie tocmai subsemnata, căreia din păcate nici măcar dioptriile maxime nu-i asigură o vedere optimă din rândul al doilea. Cu ajutorul artistei aflate chiar în fața mea, care mi-a șoptit cuvântul pe care nu reușeam să-l disting, am terminat fraza.

Abuzarea scenei se află în continuitate cu textul lui Handke prin intenția de a desființa întreg arsenalul de așteptări, prejudecăți, speculații și mecanisme de receptare ale publicului. Ambele texte își propun denunțarea ansamblului de idei preconcepute privitoare la teatru, respectiv anularea tiparului standardizat prin care publicul se raportează la teatru în genere. Însă diferențierea de Abuzarea publicului este semnificativă și transformă Abuzarea scenei într-un demers instructiv. Handke are o atitudine paternalistă față de spectator, camuflând tentativa de subjugare a publicului prin însăși structura dialectică a piesei, constituită din afirmații complementare, alternând cu afirmații antitetice. Distanțându-se de atmosfera de exasperare vizată de Handke, a cărui ironie culminează cu ofensarea propriu-zisă a publicului, printr-o suită ramificată de apelative licențioase, textul lui Sivan Ben Yishai posedă amploarea unui manifest împotriva teatrului fără viață, combătând stereotipurile prin care omul civilizat traversează o experiență estetică. În spiritul lui Brecht, Abuzarea scenei are ca premisă faptul că "spectatorul nu trebuie să asiste, ci să (se) confrunte cu ceea ce i se prezintă" (Bertolt Brecht, "Teatrul epic – Dificultăți", în Dialectică și înstrăinare. Scrieri despre teatru, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024, p. 112).

În cadrul discuției cu publicul, moderată de dramaturga Alexandra Felseghi, care a avut loc după reprezentația din 13 februarie, Sivan Ben Yishai și-a formulat cu luciditate și umor convingerile despre munca în teatru, manifestându-și dezideratul unui teatru incluziv, care să surprindă alteritatea și individualitățile eterogene ale societății. Laitmotivul din Abuzarea scenei, dorința de a fi altcineva, altundeva, în consens cu poemul în proză baudelairian Anywhere Out of the World (Oriunde afară din lume), ne obligă să medităm la temele și procedeele reducționiste ale teatrului dramatic. Un teatru despre altcineva, în care acțiunea are loc altundeva, este necesar pentru ca noi să reflectăm la altceva. Abuzarea scenei explorează efectele unei stări de fapt, și anume aceea că oamenii cultivați merg la teatru din automatism cultural, așadar nu "pentru teatru, ci mânați de o îndatorire culturală" (Jerzy Grotowski, "Răspuns lui Stanislavski", în Teatru și ritual. Scrieri esențiale, Editura Nemira, București, 2014, p. 241). Prin modul de abordare al propriei munci artistice la Abuzarea scenei, echipa de creație a Reactorului a demonstrat neaderența la mitul artistului autoexilat într-un turn de fildeș al artei, ci dimpotrivă, o conștiință artistică de factură brechtiană, corespunzătoare descrierii sintetice a lui Peter Brook: "un actor care activează într-o comunitate ce susține un teatru trebuie să fie la fel de implicat în lumea din afară, ca în propriul meșteșug" (Peter Brook, "Teatrul brut", în Spațiul gol, Editura Nemira, București, 2023, p. 106). Excluzând retorismul ca manieră de a impune o viziune univocă asupra vieții și a teatrului, Abuzarea scenei oferă publicului un antidot adecvat împotriva blazării, favorizând o dispoziție critică non-dogmatică, deschisă la ceea ce poate însemna și înfăptui teatrul, dincolo de formula shakespeariană a lumii ca scenă.