Primul nume la care m-am gândit, imediat, pentru Premiile "Ficțiunii" din 2023 este acela al lui Florin Chirculescu (a.k.a. Sebastian A. Corn ori, dacă vreți, Împricinatul de Corn).

Pentru că, indiferent cum semnează și indiferent ce formulă narativă alege, scriitorul cu pricina (sic!) dă efectiv clasă celor mai mulți – de fapt, să o recunosc cinstit, majorității zdrobitoare a prozatorilor debutați după 1990. Pentru că e puternic, credibil și ideativ atât în concentrate ficționale tip gothic fantasy, S.F., cyberpunk ș.a.m.d., cât și în corpusuri epice derutant de întinse, înțesate de trimiteri complicate și greu încadrabile generic. Și pentru că a dovedit, cu asupra de măsură, că e capabil să se reinventeze, cu o inteligență de construcție și o versatilitate de stil aproape incredibile. Neuitând, de-a lungul procesului, să dinamiteze (bineînțeles, cu o ironie șfichiuitoare bine camuflată), și distincțiile mai vechi: între mainstream și de consum, pe de o parte; între regional-național-transnațional, pe de altă parte.

Cât despre scepticii de toată mâna (sigur, puteți să adăugați, după plac, acestei sintagme în fond eufemistice orice adjectiv lucid doriți: aroganți, invidioși, nevindecați, ofuscați etc.), i-aș invita să citească serios, fără prejudecăți păguboase ori așteptări pernicioase, măcar Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (1998), Imperiul Marelui Graal (2006), Adrenergic! (2009), Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu (2017) ori Solomonarul. Romanul unei revoluții fără început și sfârșit (2022) – fiecare, un vârf de lance în felul său, prin tematică, structură și semantică... (meta)ficțională. Eventual, după un scurt excurs teoretic prin bibliografia minimală a conceptului de heteronimie. Și, neapărat, după o scurtă declarație de sănătate & libertate culturală, în care anduranța ignobilă să fie înlocuită de disponibilitatea autentică pentru spectaculosul de cursă lungă, iar efectul de surpriză să fie plasat la loc de cinste.