Cetatea cucului din nori, romanul lui Anthony Doerr, este inițial o lectură sinuoasă, amețitoare, pentru ca apoi să te acapareze cu totul și să nu te mai părăsească un timp. Dincolo de primul strat de alambicare, ce îngreunează întrucâtva parcurgerea textului, începe să se întrevadă firul roșu ce unește cele trei planuri temporale ce stau la baza narațiunii: puterea poveștilor de a alina și a vindeca.

Un manuscris din Grecia antică este descoperit într-o mănăstire din Constantinopol. Ana, orfană, lucrătoare într-un atelier de broderie, este cea care face descoperirea întâmplător și astfel salvează de la uitare și degradare o poveste fantastică despre un om aflat în căutarea unei cetăți fermecate. Însă în 1453 orașul este asediat de armata Imperiului Otoman, iar Ana fuge din calea prăpădului, luând cu ea manuscrisul. De partea cealaltă a baricadei, în tabăra sarazinilor, Omeir privește asediul și distrugerea din jurul lui, și decide să dezerteze. Pe drum o întâlnește pe Ana.

În zilele noastre, la biblioteca din Lakeport, Idaho, Zeno, în vârstă de 86 de ani, pune în scenă alături de cinci copii povestea citită în manuscrisul antic salvat din Constantinopol și ajuns în biblioteca Vaticanului, care îl face public. Dar în timpul ultimei repetiții, o amenințare cu bombă îi pune pe toți în pericol.

Cu mai mult de un secol în viitor, Konstance se naște și crește la bordul navei Argos, ce parcurge o lungă călătorie în spațiu pentru a ateriza pe planeta BetaOph2, asemănătoare Pământului. Tatăl ei încă își amintește vechile mituri și legende de pe Terra, și îi spune povestea omului aflat în căutarea unei cetăți fermecate. Însă primejdii neașteptate pândesc la bordul navei, iar Konstance începe să pună totul la îndoială.

Narațiunea are un ritm lent, punând la încercare răbdarea cititorului și este scrisă cu o atenție aproape maniacală la detalii, dar tocmai în asta constă bogăția ei. În spatele fiecărui personaj se află o întreagă biografie, formată din neputințe, eșecuri și mici bucurii, redate pe pagină în mod înduioșător și fără pompă. Iar în viața fiecăruia dintre aceste personaje, povestea din manuscrisul rămas de la vechii greci are nu numai forță de atracție, ci și puterea de a alina sufletul și a inspira nădejde, pentru că, deși este plasată pe tărâmul fantasticului, ea este, în esență, o poveste profund umană, despre căutări și regăsiri, despre frica de moarte și speranță. Dincolo de labirintul de voci și multiplele planuri spațio-temporale, romanul lui Anthony Doerr nu are nimic artificial, răsplătind un cititor perseverent cu o scriitură fluidă și plină de emoție, și revelându-i piatra de temelie a întregii construcții: nevoia noastră de povești, indiferent de timp și timpuri.

"La poalele copacului înalt și uscat, Seymour privește în sus, bufnița privește în jos, pădurea respiră, și atunci se întâmplă ceva: neliniștea care forfotește la marginea fiecărei clipe din viața lui conștientă amuțește.

Există magie în locul ăsta, pare să spună bufnița. Trebuie doar să stai, să respiri, să aștepți și o să vină ea la tine.

Stă, respiră și așteaptă, iar Pământul parcurge încă o mie de kilometri pe orbita lui. Noduri pe care băiatul le poartă-n el de-o viață slăbesc."

Anthony Doerr, Cetatea cucului din nori, Humanitas Fiction, 2022